Vitriol...

Refuz să mă aliniez şi nici nu mă supun...

2011-04-09T20:38:00.001+03:00

Nu sunt pion în niciun joc şi chiar dacă aş fi nu e niciodată bine să subestimezi un pion, pentru că atât de neajutorat cum e el poate da oricând un ŞAH MAT. Nu am pretenţia neghioabă că voi face eu acum revolta de pe Bounty, dar un pic de agitaţie tot voi face. Aşa că să facem cunoştinţă cu farmacia Vulturul din Ploieşti.

Şi acum să vedem şi cum scapă de gunoi farmacia Vulturul: pe gangul din spatele farmaciei, nu la în plină stradă, ci de bun-simţ pe uşa din dos, unde nu vede soacra.

Pentru cine se întreabă de ce m-a lovit indignarea că doar toată ţara asta e o groapă de gunoi, le pot detalia spunând că aici e intrarea blocului unde locuiesc eu. Pe aici intru eu în casa mea, unde nu arunc gunoiul pe hol şi prin mijlocul camerelor, aşa că am pretenţia absurdă şi nătângă să nu găsesc gunoi nici pe strada pe care merg, cu atât mai puţin în sau lângă uşa mea.

Pentru curioşi le pot spune că şi alţii aruncă resturile tot pe acolo, şi că am avut şi eu şi vecinii mei nenumărate discuţii cu toţi sus-numiţii, de ni s-a aplecat (ca să mă exprim neaoş româneşte). Şi trebuia să încep de undeva. Şi cum pe o cutie scrie "farmacia Vulturul", de unde credeţi c-ar putea fi? Sau ce părere aveţi de cea pe care scrie "Gerbera", că doar e şi o florărie în zonă? (Dublu-click pe imagine şi veţi vedea mult mai bine la ce mă refer).

Şi până la urmă aceste minunate fiinţe, care sunt absolvente de farmacie, n-au aflat până acum de norme de sănătate publică, ca să nu mai vorbesc de normele de bun-simţ, sau ăsta e un mod de a-şi promova afacerea: întâi ne îmbolnăvesc şi pe urmă ne vindecă? Cât despre florăreasă pot doar să spun că gramada cere vârf...

Compasiunea - monedă de schimb

2010-08-21T00:35:00.000+03:00

În ultima vreme tot ce aud sunt învinuri şi reproşuri, sunt şoapte indignate şi circ. Nu voi putea niciodată să înţeleg atâta nevoie de dramatism, de fabricaţie a ceva ce nu există, de accentuare a unor sentimente până la extrem. Dar mai mult nu voi înţelege această cealaltă extremă: sunt un singur om. Nu am pretenţia că poţi schimba singur lumea, dar cu riscul de a mă repeta trebuie să începi cu tine pentru a o schimba. Nu cu vecinul, nu cu obiceiurile lui. Îmi promit tot mai des că mă voi alinia la standardele generale şi că nu-mi va mai păsa, dar nu pot. Nu pot nicodată să fiu atât de nepăsătoare încât să spun că până la urmă toate lucrurile sunt destinate a se întâmpla într-un anume fel şi că noi nu le putem schimba. Mă umple de frustrare tragedia de la Giuleşti şi mă gândesc uneori că poate e şi vina mea. Aşa un procent infim, cum sunt în compoziţia aerului alte gaze decât oxigenul şi azotul. Mi s-a întâmplat foarte des în ultima vreme să dau nas în nas cu sistemul sanitar românesc. Mi s-a întâmplat să dau nas în nas cu România. O salut în fiecare dimineaţă de la volan, de pe stradă, din mers. Aceeaşi Românie nepăsătoare în care totul e o datorie chinuitoare. Dar datoria această pare să se moştenească din tată în fiu la un număr infinit de generaţii. Ne naştem cu vocaţia de a fi martiri, şi atunci profităm la maxim de ea. Ne construim în interiorul ei propria noastră poveste, cea a frustrărilor din sistem, a durerilor noastre de a nu fi apreciaţi la adevărata valoare. Şi atunci ne creâm propria monedă de schimb. Suntem cei care merităm compasiune. O cumpărăm ieftin şi o dăm scump. Mi s-a întâmplat să aud că oricum erau copii cu probleme. Tocmai de aceea aveau mai mult nevoie de compasiune, de atenţie. Pretindem că suntem civilizaţi. Animalele în junglă se întorc să-şi apere puii, se străduie să-i crească, noi îi punem în spatele zidurilor de beton şi uităm de ei. Suntem prizonierii propriei noastre nepăsări. Sistemul sanitar e prost? Este pentru că noi l-am lăsat să fie. Câţi dintre noi suntem capabili să protestăm cu adevărat împotriva nedreptăţilor? Să aruncăm cu pietre în Boc care evaluează viaţa unui copil între 5000 şi 3000 de lei (mai puţi decât banii pe o lună pentru un europarlamentar), în Băsescu, care caută deturnări de fonduri din 4 miliarde de lei. Şi dacă găsiţi deturnările, monsieru Băsescu, ele vor aduce înapoi copii morţi? Vor şterge cu ceva faptul că era o singură asistentă la 11 copii? Că poate acea asistentă considera aceşti copii ca pe o datorie şi că nu era necesar să fie mereu lângă ei? Că până la urmă s-uau născut "inegali" şi cu slabe şanse de supravieţuire? Şi până la urmă ce sunt 4 miliarde de lei? 900 de milioane de euro? Sunt aparate care costa sute de mii de euro un aparat. Gcal creste in fiecare an. Pretul la benzina creste de cateva ori pe an, dar de scăzut nu scade niciodată. Sunt mari companii care fac pe an cifră de afaceri de 2-3 miliarde, companii care nu percep taxe indiferent de situaţia economică. Vorbim de companii care reduc preţurile ca să se menţină pe piaţă, în timp ce statul care tot timpul încasează şi mai şi măreşte taxele vorbeşte de 4 miliarde de lei de parcă ar fi cel puţin tezaurul plecat la ruşi.

Nu ştiu cine mai suntem noi şi nu ne mai recunosc. Nu ştiu ce oameni putem să fim să trăim aşa unii cu alţii. Cei care dau şpagă cu cei care primesc, cei care primesc cu cei care plătesc. Cum se poate să nu-ţi pese? Să ajungi la nivelul ăsta de animal în care să te gândeşti doar că până la urmă asta e soarta? Mi s-a spus adesea că sunt prea sensibilă, că las prea multe lucruri să mă afecteze. Poate că le las, dar dacă în momentul ăsta n-aş simţi durerea, frustrarea şi oripilarea pe care le simt, viaţa mea n-ar mai avea rost. Am nevoie de oameni ca să simt că sunt vie, de fiecare dintre ei, de cei urâţi şi de cei frumoşi, de cei slabi şi de cei puternici, de cei tineri şi de cei bătrâni, şi îi voi ajuta pe toţi atât cât pot, chiar dacă eu nu cred că există un Rai şi că voi fi răsplătită. Pentru că dacă a existat un Dumnezeu care ne-a creat atât de strâmbi şi ne lasă să ne chinuim atât, este un Dumnezeu imatur. Şi existenţa unui astfel de Dumnezeu e un truism. Din păcate cred că e timpul să acceptăm că noi suntem singurii resposabili de consecinţele faptelor noastre. Că Dumnezeu nu trebuia să supravegheze copiii nu trebuia să stabilească reduceri bugetare şi nici să facă multe alte lucruri pe care Marele Marinar şi cu bravul său Timonier le-au făcut, ei şi înaintaşii lor. Şi atunci când vom accepta acest lucru şi nu vom mai folosi compasiunea ca monedă de schimb vom simţi într-adevăr că primim.

Absorbţia fondurilor europene direct prin găurile din asfalt

2010-07-30T22:48:00.003+03:00

E drept că în ultima vreme, cel puţin în România, nimic nu mă mai miră şi nici nu mă mai poate surprinde - poate să se micşoreze impozitele, numărul de parlamentari şi Băsescu să-şi dea demisia (vise, tată!). Dar dacă tot nu mă mai surpinde nimic, am ajuns la nivelul la care remarc filosofic tot ce se întâmplă.

Uite, în ultima vreme mă tot uit la ce produce criza, ş-am constatat cu surprindere cum că ea produce asfalt şi mult şi prost. Până zilele trecute mă întrebam care km din DN1 îl vor repara săptămâna asta. Asta pentru că totuşi merg săptămânal pe DN1. Zilele trecute însă am depăşit acest nivel, pentru că dintr-o dată cineva s-a gândit să-mi scurteze agonia şi a blocat străzile de prin centrul Ploieştiului, adică pe unde stau eu, ca să pot observa zilnic stadiul lucrărilor.

Acum cârcotaşii vor spune: uită-te şi la asta, se dă mare că stă în centru. Poate pe vremuri, acum îmi plâng soarta, pentru că tocmai ce a ajuns absorbţia de fonduri europene fix pe străzile din preajma mea, unde au descoperit simultan multe găuri în pavaj şi s-au apucat cu spor să blocheze strada o săptămână, să scoată bordurile pe care le-au pus acu 2-3 ani, să toarne într-o singură zi pe o distanţă de vreo 2-3 km(!!!!!! până şi pe mine m-au uimit) un amestec din ăla fantastic de smoală cu pietriş pe o căldură de foc, iar acum le va mai lua altă săptămână să pună bordurile noi, timp în care vor abramburi de tot toată circulaţia. Dar vom absorbi fonduri europene, le vom băga frumos sub fund şi FMI ne va felicita călduros şi nu ne va tăia 20% din fonduri. Şi toate astea în timp ce prin centru Ploieşti-ului mai există case amărâte care n-au apă curentă, iar primăria le-a spus că dacă vor să-şi tragă apă trebuie să spargă strada şi s-o repare pe banii lor. Pe de altă parte amestecul ăla fantastic va duce la prima ninsoare şi la anul alţi bani, altă distracţie. Dar numai pe unde vede soacra FMI. Că de ce să investim unde e nevoie. Facem de 5 ori DN!, de 7 străzile centrale şi pe unde au gropi şi pe unde n-au, şi uite aşa cheltuim pe infrastructură. Just, nu? Inventivi în prostie. De altfel sunt vreo 2 denivelări pe aici pe unde mergi ca la safari. Chiar sunt curioasă dacă le aduc la nivel sau declară strada monument istoric şi le păstrează ca atare.

Vă mai ţin la curent! Şi salutări la guvern aici de la Republica din Ploieşti, salutări faliţilor noştrii! Vivat!

Simplitatea lucrurilor complicate

2010-07-27T00:48:00.000+03:00

Ascultam azi la radio "One of us" şi mă gândeam cât de complex şi totuşi cât de simplu este mecanismul creierului uman, câte conexiuni pentru a ajunge la acelaşi raţionament, la aceleaşi gânduri şi concluzii: "What if God is one of us?" ("Şi dacă Dumnezeu e un oarecare?") Până la urmă ce este atât de neobişnuit, mă întreb şi eu aşa cum se întreabă şi artistul melodiei, aşa cum s-a întrebat şi Bulgakov în "Maestrul şi Margareta", aşa cum mă întrebam şi eu pe vremuri. Dacă totul este în realitate mult mai simplu decât vrem sau putem noi să-l vedem? Dacă toate aceste conexiuni nu sunt decât mult ecuaţii simple, care ne fac pe toţi la un moment dat să ne îndoim de ceea ce nu putem vedea sau atinge, să punem la îndoială ceea ce este dincolo de simţurile noastre? Altfel cum oare am putea ajunge toţi la un moment dat la aelaşi raţionament sau la raţionamente similare? De ce ne-am trezi dintr-o dată împinşi să punem la îndoială ceea ce ni se spune de către cei cu mai multă experienţă? Câţi dintre copii nu tind să pună mâna în flamă, deşi li se spune arde? De ce? Pentru că nu au senzaţia arsurii. Este ceva ce nu au experimentat. Aşa cum divinitatea este ceva ce marea majoritate a muritorilor nu le este dat să experimenteze, poate cu excepţia câtorva extatici. Şi deşi nu-mi este teamă de ceea ce e dincolo, deşi simt că dacă divinitatea există eu nu o voi putea atinge - poate din cauză că la mine sunt prea multe ecuaţii, sau prea puţine, poate pentru că programarea mea e defectuoasă şi mă opresc veşnic în aveeaşi buclă de IF - în ciuda acestei lipse de respect pentru "creatorul Universului", mă voi opri cu micile mele erezii de "maşină programată" aici, lăsând Speranţa să moară ultima. Dar nu va înceta niciodată să mă uimească simplitatea lucrurilor complicate.

România - caz de forţă majoră

2010-07-24T01:08:00.000+03:00

De cele mai multe ori, forţa majoră este doar un capitol preventiv al unui contract economic. Până la urmă cât de des te poţi întâlni cu un caz de forţă majoră? În SUA mai vine un uragan, în Japonia o tornadă, în România când vine o inundaţie nu e ceaz de forţă majoră. Atunci românii şi-au construit casele pe terenuri inundabile, n-au avut autorizaţii de construcţie, mai lipseşte sa spui că din cauza construcţiilor s-a lăsat terenul şi a urcat apa... Dar dacă e să discutăm de ce unul sau altul nu-şi pot face treaba, atunci e caz de forţă majoră. Ca să vă detaliez un pic, înseamnă că eu nu-mi pot face treaba, pentru că un coleg de birou nu şi-o poate face, din cauza unui funcţionar de la nu ştiu ce instituţie, care la rândul lui nu şi-o poate face din cauza unuia căruia i s-a inundat casa de la ploaie, care nu-ţi poate face treaba din cauza ploii. Este că raţionamentul are o logică infailibilă? Până la urmă totul e un caz de forţă majoră, de la madam Ionescu până la madam Piscupescu, şi noi stăm toţi şi ne luăm cu mâinile de cap aşteptând să pice drobul de sare, şi explicând de la unul la altul cât de grea este viaţa. Şi dacă vi se pare că totuşi această postare nu prea are miez, vă anunţ că invoc şi eu forţa majoră, pentru că din cauza năvălirilor barbare, a cotropirilor romane şi otomane, a războiului cu nemţii, a anilor de comunism, a otrăvirii fântânilor şi a pustiirii satelor, am rămas cu nişte gene debile, care nu ne permit să facem altceva decât să ne văităm...

[Inşala]! Sau după cum zic arabii: "Facă-se voia Domnului!"

"-cred ca facem ceea ce trebuie pentru cetatenii Romaniei, chiar daca in momentul de fata pare o sinucidere politica" S. Vladescu

2010-05-25T14:38:00.001+03:00

Da, un adevărat martir. Staţi o clipă, să-mi storc o lacrimă din colţul stâng al ochiului şi una din dreptul pentru respectarea democraţiei şi a echilibrului puterilor în stat...

Pepiniera de prostie sau unde cresc politicienii...

2010-05-22T14:16:00.003+03:00

... într-un an câţi alţii în 10?... Păi pe unde pot şi ei săraci: prin străinătăţuri departe de mama şi de tata, că mai bine să le ducă dorul, decât să le ducă grija. Şi pe urmă vin ca nişte flori şi ne explică una bucată dră Preşedinte că tinerii români sunt superficiali şi răi şi una bucată conaş Prigonius care ne explică atotştiutor că el se pricepe mai bine decât alţii de pe aici că el a mai organizat gunoi... Dacă ieşea poate vedeam şi noi nişte concasoare pe la guvern, chit că probabil după aia se instala monopolul de stat... Dar lasă că tot o avem pe dra Preşedinte, care o să vină înapoi să ne explice ce şi cum cu normele europene, că acum învaţă acolo: e studentă conştiincioasă, auzeam pe undeva prin media... De javrele bătrâne nu mai vorbesc: alea-s şcolite prin şcoli vechi şi de renume şi mai au şi şcoala vieţii. Iar oamenii cinstiţi nu sunt primiţi sigur acolo, n-au IQ-ul suficient de mic şi obrazul suficient de gros. Aşa că singurul lucru ce ne lipseşte să ne aliniem la Europa e să căpătăm concepţia lor de basm privind alegerile cinstite: sunt feerice, dar nu se întâmplă în realitate. Ce prezenţă la vot? Ce datorie civică? Eutanasiaţi-i ca pe comunitarii politicieni să nu mai sufere, că latră degeaba la alegeri, te uiţi la ei şi nu vezi decât zmei şi zmeeie. Nu degeaba câştigă actorii demnităţi guvernamentale prin SUA, alora măcar le place să fie minţiţi frumos, profesionist, cu ştaif. La ei întâi îi premiază pentru minciună, apoi îi aleg. Dar ce zic eu? Noi avem aici o adevărată pepinieră de Oscaruri. Ce efecte ar mai fi făcut Cameron cu flacăra violetă.... invidia întregului Hollywood. Îl aşteptăm cât mai curând. Faţă de Gene Hackman sau Harrison Ford, chipeşul, voinicul şi incoruptibilul nostru marinar joacă pe salariu mult mai mic un rol cu mare succes la box-office. Il prinde tare bine rolul de ticălos. Prefigurez un succes mai mare decât al lui Dexter. Şi poate să ni-l trimită la schimb pe Bruce Willis să ne salveze pe toţi din versiunea asta adacabrantă a Titanicului combinată grotesc cu genialul produs indigen Titanic Vals.

Dreptul la opinie

2010-05-20T20:49:00.001+03:00

Văd pretutindeni numai indignare, numai voci ridicate. Toată lumea se revoltă, toată lumea se exprimă. Fiecare are dreptul lui la opinie, separat de al celorlalţi. Nu ne aliniem unul lângă celălalt: umăr la umăr. Şcoala ne-a învăţat să ne exprimăm articulat. Suntem cu 2% mai deştepţi decât Europa.

Deşteaptă-te române, 4% nu e foarte mult faţă de 2%. E tot o mică minoritate. Şi e în scădere, pentru că se tot duc cu fiecare zi ce trece. Elevii se pregătesc intens pentru bacalaureat pentru că sunt deja acceptaţi la universităţi din străinătate. Nu e nimic genial în ţara asta. Nu mai e demult. Suntem pe zi ce trece tot mai îndobitociţi, mai înrăiţi, mai ai naibii. Ne uităm urât la omul care trece pe stradă, îi ştergem zâmbetul de pe buze: el de ce să zâmbească dacă noi nu putem?

Au fost vremuri când mă mândream cu imparţialitatea mea, cu judecata mea logică şi raţională. Nu astăzi. Undeva pe drum m-am plafonat şi eu şi visele mele. Învii din când în când uitându-mă la lumea de afară. Îmi prieşte câte o excursie în străinătate. Mă calmează oamenii liniştiţi şi drăguţi. Anul trecut vorbeam cu o vânzătoare din Belgia şi mă întreba cum e în România, ca apoi să comenteze pe un ton resemnat că nici politicienii lor nu ţin seama de omul de rând. Şi ei o ştiu. Şi ştiu că oamenii de rând sunt toţi săraci şi amărâţi şi se salută între ei şi vorbesc, se ajută. Nici ei n-au schimbat politicienii, şi ai lor sunt la fel de răi, dar fie au avut, fie au dobândit mentalitatea bunătăţii omului de rând, a celui care-şi "munceşte" zilele ca să trăiască. Şi sunt amabili şi drăguţi. Şi credeţi-mă că ştiu suficientă franceză ca să înţeleg o înjurătură dacă o aud. Şi cu excepţia unui singur individ beat mort la ora 9 dimineaţa, care înjura ca la uşa cortului (unul în 10 zile de excursie), restul oamenilor erau calmi şi politicoşi. Şi fac pariu că nici politicienii lor nu-şi spală rufele în public. Sinceritatea şi mitocănia nu merg mână în mână. O să vă dau exemplu piesa arhicunoscută a coorăşeanului meu, Nea Iancu Caragiale: "O scrisoare pierdută". Atât Caţavencu, care era de o mitocănie grosieră cât şi Dandanache, galant şi amabil, erau nişte mari mincinoşi. Puneţi un egal între ei şi Băsescu, respectiv Geoană şi alţii ca ei, şi veţi vedea geniul lui Caragiale... El era în cei 4% şi şi-a sfârşit zilele la Berlin, exilat... Azi nu mai e nevoie să-i exilăm: le micşorăm salariile şi pleacă singuri. Cei care au curaj să plece, cei care înţeleg că suntem la fel de emigranţi acolo cum suntem şi aici. Ceilalţi ne planofăm şi aşteptăm să vină de undeva schimbarea şi zâmbim condenscent către câte o voce ridicată: "Are dreptate omul, dar trebuie să fim civilizaţi"... Acţiune şi reacţiune dragii mei: civilizaţia se aplică numai în civilizaţie...

Există acel principiu fizic, pe care cei ce ajung să mai dea pe la şcoală după ce învaţă alfabetul şi cum să joace jocuri pe calculator, îl studiază undeva prin gimnaziu, cunoscut şi ca principiul al treilea al mecanicii sau legea a treia a lui Newton:

"Când un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă (numită forţă de acţiune), cel de-al doilea corp acţionează şi el asupra primului cu o forţă (numită forţă de reacţiune) de aceeaşi mărime şi de aceeaşi direcţie, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut şi sub numele de Principiul acţiunii şi reacţiunii. "
Sursa Wikipedia
Şi acum ajung la DREPTUL MEU LA OPINIE. Şi îi voi răspunde pe această cale unui blogger mai vechi, de la care mă voi scuza anticipat că, luată de val, nu am solicitat aprobarea înainte să pun link către blogul lui Hai la HOARA, mai flacai !. Şi îi voi spune că domnul Hoara a scăpat ieftin doar cu suc pe el, întrucât precis venise să mai înşire nişte RAHAT, asta ca să mă menţin în limitele politeţii şi să nu folosesc un alt cuvânt mai de toaletă. Cât despre dat în capul lui Băsescu şi al lui Boc? Nţţţţţ... Dragul meu, nici toată ţara asta nu produce cât ne-ar trebui pentru o atare reacţiune. Iar acum de când cu criza, o să ajungem iar la ciorbă de leuştean şi ştevie, mai subţire aşa, nu trece dincolo de obrazul blindat. Dar sunt sigură că istoria ne va răzbuna... o să existe alături de patricidul, fatricidul şi cred că şi-a omorât şi un fiu (?!) Constantin şi sfântul Traian Dobitocul... Misterioase sunt căile Domnului!

La inceput mă sufocam...

2010-04-29T01:52:00.000+03:00

... de neputinţă şi de frustrare. Mi-am compus în cap un întreg discurs care ar fi trebuit să capete forme revoluţionare. Apoi m-am lăsat prinsă de cotidian şi mi-am dat seama că am pierdut momentul propice să mă arunc asupra morilor de vânt. Aşa că din toată fervoarea mea belicoasă n-a mai rămas decât o tristă constatare că lumea nu se schimbă, asta ca să nu fac constatarea de-a dreptul tragică despre lumea ce se schimbă în jurul nostru (while I was asleep, vorba cântecului).

Bunica mea avea o vorbă, pe care multe bunici o au: "că nicăieri nu umblă câini cu covrigi în coadă". Eu cred că s-a înşelat. Sunt locuri, ce-i mai drept mai rare în lume, mai dese la noi - statistic vorbind noi avem şi mai mulţi câini, dacă numărăm şi comunitarii - deci, sunt locuri unde câini umblă cu covrigi în coadă. Şi acum câinii încovrigaţi s-au mutat în ograda bugetarilor, pe care după ce îi dă Băsescu afară că-i criză şi ei s-au înmulţit ca ciupercile - dar fără ploaie - îi salvează Senatul printr-un revoluţionar proiect Senatorii propun subventii egale cu indemnizatia de somaj pentru firmele care angajeaza bugetari disponibilizati. Pot să întreb şi eu ca omul prost ce au aşa deosebit bugetarii de trebuie să aibă aşa un ajutor special al lor? Există deja o subvenţie pentru firmele care angajează şomeri. De ce trebuie să fie una specială şi pentru bugetari? Ba încă bugetarul va trebui angajat cu salariul egal cu indemnizaţia de şomaj care i s-ar fi cuvenit, şi firma va primi subvenţie egală cu aceeaşi indemnizaţie. Încă odată, îmi scuzaţi impertinenţa şi neştiinţa, dar până la urmă statul nu plăteşte aceiaşi bani indiferent că ăla stă acasă şi freacă menta sau se angajează? Şi pe urmă vouă nu vă strigă pe la urechi DISCRIMINARE? Adică ăla care iese de la patron - mulţi ciufuliţi după discuţii îndelungate cu patronul şi demisii forţate - ăla nu e merituos să aruncăm toţi la comun bani pentru el? E merituos doar ăla pe care îl expulzează marinarul, care conform regulilor pe mare îl lasă la apă într-o barcă de salvare cu provizii. Ce bine e să ai şef marinar!

Şi dacă statul îi dă afară că n-are de unde să-i plătească, de unde scoate subvenţiile? Sau subvenţiile se dau joi după miercurea ciuc, aşa că scapă şi ei de-o gură de şomer pe durată nedefinită?

Uneori stau şi mă întreb:

- parlamentarii ăştia chiar ne cred pe toţi un popor de tâmpiţi? sau

- parlamentarii ăştia chiar sunt atât de tâmpiţi? sau

- noi ne conformăm să fim tâmpiţi?

Dar sunt toate întrebări retorice. Pe urmă mă întorc cuminte în banca mea şi stau acolo până-mi trece. Noroc că mă ţin ăştia mai mereu în priză, că altfel aş face "bancocită", boală grea dobândită de la statul degeaba pe bancă, mai ales pe aia parlamentară. Şi uite aşa mă bucur eu că trăiesc în România unde limba oficială este toată o poezie şi orice expresie e o licenţă poetică. Voi nu?

Din Confesiunile unei femei imaginare (II)

2010-04-03T18:53:00.000+03:00

Accidentul

E prima noapte când ies. M-am hotărât după îndelungi parlamentări introspective. Instinctul îmi spunea demult că făcusem o greşeală, dar raţiunea nu o putea accepta. Era un calcul atât de simplu: părinţii îmi muriseră, Raul plecase, Mircea nu îmi mai adresase niciun cuvânt de la acea memorabilă gafă. M-am trezit dintr-o dată cu un gol în jurul meu: o diplomă de licenţă, un apartament frumos mobilat şi o viaţă care nu mai era a mea.

Atunci am cunoscut-o pe Varvara: înaltă şi slabă ca o schivnică, cu părul blond cânepiu, cu nişte ochelari rotunzi de sârmă, cu veşnicele ei haine gri şi cu ajutoarele pentru copii, văduve şi orfani. Dăduse un sens vieţii mele, umpluse golul orelor de după servici. A apărut apoi şi popa Marian şi-ntr-un final mânăstirea. Nu fusesem niciodată o fire bisericoasă şi înainte aveam o viaţă destul de activă, peste care s-a aşternut dintr-o dată liniştea. De aceea când i-am întâlnit pe oamenii aceştia mereu dispuşi să mă ajute, am avut impresia redescoperirii paradisului. Am renunţat la tot restul pentru asta: cărţi, muzică, viaţă. Am crezut că totul va fi simplu, că-mi voi găsi o familie, că voi primi şi eu ceva în schimb.

Astăzi însă muncesc fără speranţă, îmi lipseşte motivaţia scopului. Pe Varvara o văd tot mai rar, e mereu plecată, popa Marian vine doar la slujbă, celelalte călugăriţe când nu muncesc stau în chilia lor şi se roagă. Câteodată simt că îmi este dor să mai aud şi altceva decât sunetul clopotului, dar ce-aş putea face? E un sat mic şi toată lumea o ştie pe călugăriţa cea tânără. Şi Rareş o ştie, dar lui nu-i pasă. E unul din acei profesori tineri cărora nu par să li se aplice regulile şi care se comportă ca mari cuceritori. M-am întrebat mereu ce l-a făcut să vină să-şi îngroape viaţa aici, poate chiar mai des decât m-am întrebat pe mine însumi de ce am făcut-o. Uneori aş vrea să-l întreb cu voce tare, dar simt intuitiv că nu a sosit încă momentul şi îmi înfrânez această pornire spre indiscreţie.

Rareş mă aştepta la zidul mănăstirii, ca să mă ajute să-l sar. Fusese relativ simplu să scot o scară dintr-o magazie după ce toată lumea s-a retras, dar nu era atât de simplu să sar peste gardul înalt în uliţa lăturalnică unde stabilisem cu Rareş să ne vedem.

- Călugăriţele sunt foarte uşoare, s-a hlizit el în timp ce ne urcam în maşină. Probabil că ţineţi mult post. Ridică geamul pe partea ta, să nu te tragă curentul, mi-a spus el ca unui copil.

- Nu! Vreau să-mi bată vântul în faţă, i-am spus.

A dat din umeri. Are gesturi de copil. Mă întreb uneori cine pe cine imită la şcoală: el pe copii sau copiii pe el.

- Îţi dau voie să alegi muzica. Se simte că e bine-dispus.

Îmi plac şi gusturile lui la muzică. Nu mă pot hotărî, dar parcă mi-e dor de un cântec al Barbrei Streisand. Îmi face complice cu ochiul:

- Exact cum mă gândeam şi eu. Îi zâmbesc.

- Mă simt ca o şcolăriţă fugită din tabără. Zâmbeşte ştrengăreşte:

- Eu simt nevoia unei ţigări. Înclin din cap că-i dau voie. E unul din puţinele mele vicii, îmi explică el, mormăind apoi printre dinţi ceva despre cineva care-l critica. Înţeleg că nu vrea să vorbească despre asta şi nu insist.

- Eşti sigur că e suficient de departe localul? Dintr-o dată simt că mă încolţeşte teama.

- Da. Şi cred c-ar trebui să opresc să te schimbi.

A tras maşina pe un drum lateral. E seară şi nu e nimeni. E prima dată când realizez cât de puţin îl cunosc. Mi se pare ameninţător în penumbră şi cu vârful ţigării roşu aprins.

- Sper să-ţi placă rochia, îmi spune el şi îşi ia ţigările şi pleacă. Îl urmăresc cu privirea până se aşează pe iarbă cu spatele la maşină. Încep să mă îmbrac cu gesturi lente. Mă bucur că nu mi-am tăiat părul, aş fi arătat groaznic. Îmi place rochia, e clasică. Zâmbesc incomodă pentru că nu se potriveşte cu pantofii. Rareş a venit la maşină şi îmi dă şi cealaltă cutie. S-a gândit şi la pantofi. Îmi spune că mi-a mai luat un parfum, ruj şi rimel. Mă simt din nou femeie.

- Eşti frumoasă. Îmi tresare inima. Nu ştiu ce să-i răspund aşa că privesc pe fereastră. După un timp caseta se termină. Rămân un pic descumpănită. Rareş râde:

- Poţi să alegi alta. Îmi place când e bine-dispus.

- Nu, acum e rândul tău, îi răspund.

- Foarte bine! îmi răspunde pe ritmuri latino. Râdem amândoi. Mi-e teamă să fac vreun gest brusc să nu tulbur vraja. Ne uităm unul la altul. E prea frumos să fie adevărat. Şofează cu-o singură mână. Cu cealaltă mă ţine strâns de mână. E drumul drept şi el ţine cu fermitate volanul. La o curbă îmi dă drumul la mână şi apoi schimbă caseta.

- Gata, ajunge cu nebunia asta! Mi-e teamă că vrea să devină serios. Pune câteva blues-uri franţuzeşti şi comentează cu aplomb versurile. Mă bucur că drumul durează atât de mult. Îmi dă timp să-l cunosc. Îi spun căteva bancuri.

- Nu credeam că poţi fi atât de amuzantă. Trecem pe lângă un panou, dar nu văd ce scrie. Îl surprind pe Rareş privindu-mă. Când ajungem pe pod scândurile trosnesc cu zgomot. Rareş accelerează, dar asta nu opreşte căderea. Simt centura tăindu-mi răsuflarea.

Când mă trezesc am o mână şi-un picior în apă. De undeva se aud încă acordurile unei melodii de Patricia Kass. Realizez că sunt în maşină. Deasupra mea, pe scaunul celălalt, Rareş e inconştient. Încerc să mă mişc, dar o durere puternică mă paralizează. Aud voci şi încerc să vorbesc. E prima dată când îmi dau seama că nu mă pot mişca.

Când deschid iar ochii văd totul ca prin ceaţă. Încerc să-l strig pe Rareş, dar nu pot. Un tip de la SMURD mă întreabă ceva. Nu reuşesc să răspund şi leşin.

***

Popa Marian piveşte pe fereastră. Aş vrea să mă pot uita şi eu. Îl chem cu voce înceată. Îmi răspunde plin de solicitudine. Îmi spune că vărul meu e bine. Presupun că Rareş a spus minciuna asta. Mă întreb însă cât de naiv e preotul ăsta să-l creadă. Aş vrea să-l văd, dar preotul îmi spune c-a plecat. De la accident n-am mai văzut pe nimeni, decât pe preot şi pe Varvara. Mă-ntreb de unde dintr-o dată atâta timp pentru mine: ei, care erau de obicei atât de ocupaţi. Sunt obosită şi nu mai vreau să ştiu nimic. Închid ochii şi adorm. Presupun că-mi pun mereu somnifere-n perfuzii.

***

M-am întors la mânăstire. La început sunt intrigată pentru că nimeni nu comentează nimic, dar apoi zilele trec. Nu mă pot mişca. Doctorii au încercat să mă înveţe să merg cu o cârjă, dar popa Marian s-a grăbit să mă externeze. Avea prea multe treburi rămase nerezolvate.

La început mi-au adus cârja în chiliea mea – primele câteva zile – dar apoi mi-au luat-o. N-avea nimeni timp să mă ajute şi le era frică să nu mă rănesc încercând singură. Stau toată ziua întinsă-n pat şi dacă am nevoie de ceva o chem pe măicuţa Filofteia, mică, bătrână şi gârbovită şi care nu mai poate face munci grele. Uneori adoarme tăcută pe jeţul din chilia mea şi eu mă cufund în gânduri. Mă gândesc la Rareş. Aş vrea să întreb de el, dar de cele mai multe ori nu ştiu cum. Mă simt fericită că m-au luat aici. Cine-ar fi putut avea grijă de mine acolo? Mă-ntreb dacă Rareş m-ar fi ajutat. Apoi renunţ să mă mai întreb ceva.

Zilele trec tot mai grele, sunt momente când îmi anchilozează muşchii şi-mi dau lacrimile de durere. Când m-au adus, Varvara venea şi-mi aducea cărţi. Acum le recitesc de câte două-trei ori. Încerc să memorez pasaje. După un timp exerciţiul ăsta mă oboseşte să adorm.

***

Azi-noapte m-a vizitat Mircea. S-a strecurat în chilia mea pe la miezul nopţii, după ce a plecat maica Filofteia. Mi-a spus că s-a întors Raul în ţară.

- De trei zile încerc să te văd. Îmi vorbeşte în şoaptă. Stăm pe întuneric în chilia mea. Raul a mai încercat şi înainte, îmi mai spune el. Ziceau mereu că eşti în post şi rugăciune.

Mă gândesc la fratele meu. Raul a plecat în Franţa de cinci ani. Mă-ntreb cât de mult s-a schimbat. Mircea îmi spune că umblă după pământurile bunicilor. Îl întreb de ce şi ridică din umeri. Un timp tăcem amândoi pentru că se aud paşi pe coridor, apoi îi spun în şoaptă:

- Pe mine nu mă interesează nimic, am dat tot bisericii. Mircea s-a mai gârbovit acum. Mă întreb dacă are pe cineva. Îi zăresc verigheta o secundă în lumina lunii. Mă gândesc cât timp a trecut.

- Tu ai semnat vreo procură? mă întreabă el la un moment dat.

Răspund firesc:

- Da, pentru popa Marian, când am trecut toate bunurile în patrimoniul bisericii. Îl aud chicotind încet şi-mi aduc aminte că mă enerva ticul ăsta al lui.

- Mai ai vreo copie?

- Da. Ştia sigur că am. Întotdeauna s-a amuzat de această manie a mea de a avea copii după toate actele.

- Dă-mi-o. O scot din fundul dublu al unui sertar. Cu ocazia asta constat că mi-au dispărut unele lucruri. Mă gândesc că le-a luat Varvara, dar nu spun nimic.

Mircea se ridică promiţându-mi că vine şi mâine. Aş vrea să-l rog să mai rămână, dar n-am curajul, aşa că pleacă.

***

A venit Raul să mă scoată din mânăstire. Îl îmbrăţişez. De când l–au arestat pe popa Marian, mânăstirea mi se pare un loc imposibil. Maicile şuşotesc pe la colţuri şi maica Filofteia a refuzat să-şi facă „îndatorirea ei creştinească”, cum numeau ele îngrijirea mea. În locul ei a venit maica Irina, care mi-a comunicat de la bun început că va veni la ore fixe pentru toate nevoile mele şi atât.

Popa Marian şi Varvara sunt la închisoare. Raul mi-a spus c-au fost în apartamentul meu şi c-au vândut tot: tablourile, mobila. Îmi zâmbeşte fericit când îmi povesteşte că mi-a recuperat două sau trei tablouri şi parţial mobila.

La început am refuzat să cred că popa Marian şi cu Varvara puteau să-mi facă asta, dar Raul nu s-a lăsat. Mi-a arătat hârtiile, declaraţiile martorilor. Şi-n plus Varvara se căsătorise – pe ascuns - de câteva luni bune cu popa Marian, care era văduv. Am vorbit toată noaptea atunci şi Raul m-a convins să semnez reclamaţia pentru poliţie. Când a plecat în zori eram plină de ură. I-am spus să vină a doua zi să mă ia. Apoi zilele au trecut şi nu l-am mai văzut pe Raul. Deja credeam c-am fabulat totul, când au venit şi l-au arestat pe popa Marian direct din biserică, din mijlocul enoriaşilor. A lăsat ordine să fie respectate întocmai canoanele bisericeşti. Pe Varvara au luat-o de acasă. E însărcinată şi se zvoneşte c-o să-i dea drumul. De-atunci, Raul a tot încercat să mă ia acasă, dar stareţa a cerut tot felul de hârtii.

Raul a venit azi cu toate hârtiile. Când m-a luat în braţe şi am părăsit chilia m-am strâns toată în braţele lui.

- Ai mai slăbit, mi-a spus. Mi-am îngropat capul în scobitura gâtului lui. O să te îngraş eu din nou şi-o să vezi c-o să şi mergi din nou. Deja am vorbit cu ortoped.

L-am iertat deja că n-a venit la înmormântarea părinţilor. Îl rog să nu plece şi-mi zâmbeşte:

- Mi-am luat concediu pe un an. Mă simt bine.

La poartă m-aşteaptă Rareş. E la fel cum îl ştiu. Nu i-a rămas nicio urmă de la accident. Tresar surprinsă.

- El mi-a scris ce s-a întâmplat, îmi spune Raul.

- Mi-ai dat adresa pentru nişte cărţi franţuzeşti. Am senzaţia că Rareş se dezvinovăţeşte. Nu-mi mai aduc aminte. Parcă vag ştiu că vroia nişte cărţi de istorie de pe la 1800. Mă gândesc că sunt norocoasă.

Rareş ne duce cu maşina. Îmi povesteşte cum după accident a încercat să mă vadă, dar popa Marian sau Varvara erau mereu în drum. Atunci a vorbit cu doctorul. A fost prima dată când a aflat că nu eram călugăriţă şi că popa Marian a plătit spitalizarea. Înregistrarea mea în sânul bisericiii s-a făcut ulterior când popa Marian şi-a dat seama de pericolul de a fi descoperit. Atunci Rareş i-a scris lui Raul şi i-a povestit tot. Raul s-a întors din Franţa cu soţia şi cei doi copii, l-a căutat pe Mircea, care era avocat, şi au început demersurile necesare pentru a remedia situaţia. Între timp Raul a descoperit cu stupoare că popa Marian ceruse în numele meu pământurile bunicilor înapoi de la stat.

- Cred că s-a aşteptat să nu stau prea mult şi să mă întorc în Franţa, îmi spune satisfăcut Raul. Îl recunosc: e acelaşi. Dintre noi doi, el a fost totdeauna mai voluntar. Ştiu că eu eram întotdeauna mai comodă şi preferam să-l las să-şi ia asupră-i şi problemele mele. Îi privesc pe amândoi pe scaunele din faţă şi-mi dau seama ce bine seamănă Raul cu Rareş.

Rareş îmi zâmbeşte tăcut.

- Mai vrei caseta cu Barbra Streisand?

Îmi aduc aminte ca dintr-o altă lume de accident.

- Nu, mai bine altceva.

Dă drumul la radio. Îl surprind privindu-mă în retrovizoare. Mă gândesc că aşa am făcut accidentul.

- Ştii ce scria pe panoul acela dinaintea podului? Îl privesc curioasă pe Rareş. Pod periculos!

Îi zâmbesc pentru că mi-a ghicit gândurile. Îşi ia ochii de la mine şi se uită la drum. Raul continuă să sporovăiască despre isprăvile unuia dintre cei doi copii ai lui. Mă cufund într-un somn uşor şi visez că dansez cu Rareş. Îl aud ca prin vis pe Raul povestindu-mi despre ortoped. Rareş mă ia în braţe şi mă duce aproape adormită în casă. Îmi aduc aminte că i-am văzut casa odată demult, dar numai pe dinafară. Mă duce pe patul din dormitor şi mă înveleşte cu grijă. Raul mă sărută părinteşte pe frunte şi apoi ies amândoi închizând încet uşa. Adorm liniştită. Deja mă simt în siguranţă.

Paste fericit!

2010-04-03T17:12:00.001+03:00

Desi ma gandisem la o abordare mai critica a unei urmatoare postari, ma voi multumi cu sarcasticul Bugs Bunny ca Iepuras de Paste...

Cineva mi-a spus că m-a lovit astenia de primăvară...

2010-03-23T20:15:00.000+02:00

...şi de atunci mă tot întreb despre ce primăvară vorbim. Unde este fraţilor primăvara aia? Cred că astenia aia se numeşte nostalgie. Mă gândesc tot mai des la merişorii japonezi pe care i-a adus cineva şi i-a plantat în parc când aveam vreo 12 ani. Ştiu că băieţii jucau fotbal printre ei şi îi rupeau. Oare generaţia mea a fost prima generaţie de barbari? Sau e o genă recesivă care se manifestă la câţiva ani? Şi dacă e aşa, cât durează? Are rost să mai fac şi eu copii? Să-mi fac analize să văd dacă am şi eu gena? Să aştept până se vor face primii copii maipulaţi genetic? Sau poate ar fi mai simplu să ne educăm şi să-i educăm şi pe alţii în spiritul respectului pentru lucruri şi oameni?

Ah, nu, este o soluţie prea evidentă. N-ar merge. Numai ştiinţa ne poate salva. Boală grea, astenia asta de primăvară, toamnă, iarnă, vară... Nu simţiţi că vă loveşte şi pe voi câteodată? Aşa un pic, nu prea tare...

Jurnalul unei tinere fete

2010-03-23T19:59:00.002+02:00

ZIUA 1. M-am născut. Ciudat, dar nu mă simt atât de diferită. Toată lumea mă cocoloşeşte şi-mi zâmbeşte. Sunt cu adevărat specială. Au, cine e individul ăsta respingător? Vreau la mama.

ZIUA 2. S-au hotărât deja să mă mărite. Îmi place cum sună. Spun că sunt o fată modernă. Individul respingător apare iar. Orăcăi după mama.

ZIUA 3. Zvonuri sunt că fac nunta, c-or să mă dea că plâng prea mult. Mă întreb ce e ală "plâng". Apare individul respingător şi cineva-mi spune să nu mai plâng. Cred că ei zic că plâng când orăcăi. Mama mă ia în braţe.

ZIUA 4. Am ieşit la soare. Toată lumea îmi arată soarele, dar eu nu văd nimic. Lumea mă oboseşte. Adorm cu mama.

ZIUA 5. Nici nu ştiţi ce greu e s-o trezesc pe mama. E complicat să mă înţeleg cu ea aşa la suprafaţă, fără să-i mai pot da un picior în burtică. Ceva îmi spune că nu voi ajunge ca ea. Individul respingător îmi spune că semăn cu el. Îi scot limba.

ZIUA 6. Aici se fac tot felul de experimente ciudate. Şi vorbesc despre un lichid amni... amni... ceva. Cica e ca baia. Râd de ei că vorbesc aiurea.

ZIUA 7. Azi toţi se jură că stau singură, dar m-au ameţit. Toată dimineaţa am văzut numai capete. Regret că n-am făcut nunta într-un loc mai liniştit. O trag de păr pe mama...

Din "Confesiunile unei femei imaginare"

2010-03-18T19:09:00.001+02:00

Lumea lui Rareş

Rup zăgazurile tăcerii aşa cum ştiu eu mai bine: printr-un surâs. De la înălţimea gândurilor mele nu mă pot apropia prea mult de zgomot şi de oameni. Îl privesc pe Rareş cât de natural se descurcă în această junglă pestriţă şi îl invidiez. Cineva remarcă cu voce tare că am un surâs condescent şi dispreţuitor superior. Mă mir de alegerea de cuvinte şi mă întreb dacă persoana respectivă a citit vreodată Fraţii Grimm. Rareş simte cumva frământarea mea şi înţelege că nu voi reuşi vreodată să mă potrivesc undeva. "Te străduieşti prea mult", îmi şopteşte. Ştiu lucrul ăsta dar prefer să nu i-l spun gândidu-mă că voi părea "condescentă şi dispreţuitor superioară". "Ai un început de rid", îmi zâmbeşte Rareş poznaş. "Ah, nu, nu ridica sprânceana, zâmbeşte". Mă uit ciudat la Matei. Noul asociat al lui Rareş este pentru mine o enigmă. "Totul este pentru tine o enigmă", îmi aduc aminte că mi-a spus odată Rareş. "Tot, mai puţin munca. Nu voi putea niciodată să înţeleg cum poţi fi atât de genială la muncă şi atât de neajutorată în societate." Nici eu nu înţeleg. Înţeleg însă că Rareş e busola mea, că într-un fel sau altul el are acea abilitate de a reface punţile înte mine şi lumea dezlănţuită.

Nu zic nimic când îmi simte frica şi mă scoate din mijlocul oamenilor ca să mă ducă în siguranţă, pe teren cunoscut: acasă.

Un pic boemă

2010-02-17T15:47:00.000+02:00

Stăpânii Gândului

Nu mai scriu cuvinte pe sufletul meu
doar sunete
sunete în armonie, împletite în mine
cu esenţa a ceea ce sunt
a gândurilor care roiesc năvalnice în lume
să-şi ceară dreptul lor preexistenţial
dreptul de a exista
la care eu am renunţat
când m-am întrupat prea devreme
într-o creaţie nereuşită
ingrată şi egoistă
dreptul pe care toţi l-am pierdut
când ne-am clădit din fantezii
propria Grădină a Edenului
în care anotimpurile se succed fără voia noastră
soarele răsare şi apune
după bunul plac
vânturile se revoltă şi se opresc
fără vreo noimă
dar noi suntem stăpâni
Stăpânii Gândului...

Ploieşti 15/02/2010

Replică

Sunt copilul tăcerii
al gândurilor suprimate de vorbe
de vorbele celorlalţi
Gândesc doar în replici
de parcă n-aş avea nicio idee a mea
şi de parcă timpul s-ar fi oprit
în momentul în care am respirat
s-ar fi oprit până la primul gând
al altuia
al oricui
al altcuiva
al nimănui...

Ploieşti 17/02/2010

Autoportret

Mă răsucesc între tăceri
mai străină ca niciodată de mine
nu ştiu să fi trăit altă viaţă
mai fericită
şi dincolo de pleoape
speranţele nu se nasc infinite
ca stelele...
Sunt prea târziu pentru regrete
şi cuvintele nu mai sunt corecte
copiez sentimente şi ticuri
să mă încadrez în lumea
pe care nu am dorit-o
când ea mă căuta
să mă convertească...

Sunt falsă....

Ploieşti 16/06/2009

Recviem pentru industria chimică sau Super-Tide pentru Super-mame

2010-02-16T18:42:00.002+02:00

Reacţionez prompt şi mă aşez la blog pentru o mică replică; promit să nu se simtă până-n Japonia.

În ultima vreme mă tot uit la frenezia asta care a lovit lumea legat de industria chimică. La un moment dat chiar remarcam pe TVR2 că tot dădeau dezbaterile Comisiei Europene legate de regimul substanţelor chimice. Nu prea m-am prins eu dacă scopul intenţionat e altfel decât informativ, dar cel puţin la noi s-a înteles ceva de genul că industria chimică e de vină cam pentru orice e rău şi nu poate fi explicat. În acelaşi timp cresc vânzările la Super-Tide pentru Super-mame, cum altfel. Cine nu vrea să fie o super-mamă? Adică mamă poate fi oricine, dar super-mamă - asta nu e de ici, de colo. Păi, dragii mei, cum credeţi voi că se fabrică Super-Tide de scoate albul ideal? Îl face o zână sau ursitoarea? Şi cum credeţi că puteţi să cumpăraţi iaurt care să ţină 10-15 zile? Ştiu, iar ursitoarea. Şi petrolul de la sondă tot ursitoare îl face benzină. Şi tot aşa.

Ah, că vreţi să spuneţi că la noi nu prea se respectă normele, asta-i altceva. Nu mai târziu de zilele trecute m-a omorât unu cu un fum negru şi gros de eşapament de la un logan probabil modificat sau expirat. Noroc că şi eu ca super-mamele mor şi înviu. E drept că cetăţeanului i-a dat industria auto o maşină care se învecheşte, industria petrolieră combustibil şi poliţia permis şi talon de înregistrare. Cu care trebuia să încep? Cu ăla care i-a dat ITP-ul, vă zic eu. Acelaşi care lasă camionagii să treacă cu maşinile ruginite în străinătate, de ne trimit nemţii pe unde am venit fără să ne dea chimicalele. Cu fiecare dintre noi, care vrem Super-Tide pentru super-mame. Şi ca să parafrazez o zicală celebră: Nu-i proastă industria că nu ne scuipă, e rău Pământul că ne suportă.

Visez... nu ma treziti... niciodata nu se intampla nimic nou!

2010-02-05T02:00:00.000+02:00

Intotdeauna visez. Astrologul imi explica o conjunctie cu Neptun, eu cred ca mai degraba conjunctura cu lumea. Ca mai toti, cred ca m-am nascut in secolul gresit. Va rog sa dati timpul inapoi, dar nu uitati sa-mi trimiteti apa curenta si centrala cu caloriferele. Aici n-am jacuzzi, dar daca mi s-ar livra unul acolo ar fi fain.

Nu vreau sa merg inainte de teama ca aflu ca Basescu s-a intitulat Imparatul Romanilor, si pe urma Geoana si-a luat satra si s-a proclamat Regele Romanilor, si copiii mei, cand si daca oi avea vreunii or sa foloseasca cuvinte pe care eu nu le inteleg pentru ca le spune o tanti mai mult sau mai putin blonda la televizor.

E frumos sa visezi. E ca o petrecere cu costume, in care tu, pentru prima data, te-ai costumat in tine insuti. Si mai mult decat atat toata lumea te admira. Realizarea e impecabila, gustul desavarsit. Mai trebuie doar sa stii cum sa-ti porti costumul. Si nu stii! S-atunci se intampla nenorocirea: te trezesti... ma trezesc...

Perioada bilingvă - un crâmpei

2010-02-04T14:24:00.004+02:00

Ei...

Sunt sentimente care azi se nasc şi mor
Şi sunt cuvinte care sunt de dor sau dor –
Şi deşi uneori tăcerea pare că nu doare
Sub ea speranţa arde ca o lumânare.

Suntem iluzii ce se nasc şi pier
În lumea de continuu efemer
Suntem sortiţi să mergem înainte
Pe iarnă grea sau arşiţă fierbinte.

N-avem nici viitor şi nici trecut
Ci doar o viaţă plină de tumult
Şi trăind doar ne clădim pe noi în sine
Ş-ajung a mă feri tot eu de mine.

În jocul vieţii când mă prind tăcut
Văd Moartea că îmi ţine de urât
Şi deşi o ignor sau o gonesc
Alături doar de ea mai pribegesc.

Cu faţă-i hâdă ţi surâsul strâmb
M-adulmecă s-ajung şi eu un hârb
Dar eu nu sunt speriat de-ameninţarea ei
Căci simt cumva că-s protejat de zei.

11.07.2009, Ploiesti

To Her...

I saw the feelings that were born and dead today
Like characters of any tragic play
And though the silence seems to be so kind
It kills the hope in any play she’ll find.

We're nothing but illusions in the horizon
Which live no more as soon as they are gone
We’re meant to go ahead at any cost
We only know this duty and this post.

We know no future and we know no past
We don’t know how much our life will last
But living learn me how to go ahead
Even if sometimes I’m alone and scared.

When a silent dance with life I have
I see the Death and in nightmare I crave.
And although I am chasing Her away
She smiles and says she’s coming there to stay.

That ugly face keeps chasing me around
Waiting just to be less fine and sound-
But I’m not frightened by its frightful face
Cause I am feeling Gods’ protection from the grace.

11.07.2009, Ploiesti

Nothing that makes ME

I asked myself: “What good to live?
What good to love and care and give?
Why should I make such a waste?
When the sorrow’s all I taste?”

I looked again up to the sky
Waiting answer from the high
Although I know You don’t exist
I hoped You hear You are missed.

Then I returned into my world
My heart is getting much to cold
It stops and I don’t want to stop
That moment from my life to drop.

I wish to never feel again
No sorrow or no other pain
No joy, no song, no harmony
Nothing that makes ME be me.

30.01.2010, Ploieşti

Nimic din ce m-a definit

Stau şi mă-ntreb: “de ce trăiesc?
De ce pot încă să iubesc?
De ce să mă tot irosesc
Când suferinţă doar primesc?“

Ş-atunci mă uit din nou la cer
Şi să-mi răspunzi Te rog şi-Ţi cer
Deşi eu ştiu că nu exişti
Chiar pentru cei pierduţi şi trişti.

Ş-atunci mă-ntorc în lumea mea
Şi-mi împietreşte inima
Şi se opreşte şi nu vreau
Timpul să-l pierd sau să îl dau.

Doar îmi doresc să nu mai simt
Căci sentimentele te mint
Şi versul ce l-am plămădit
Şi tot ce-odat’ m-a definit.

04.02.2010 Ploiesti

Ma intorc si pe cealalta parte...

2010-02-03T19:17:00.004+02:00

... ca pe asta m-am prajit destul de cand tot aud tot felul de aberatii. Mi-a asurzit urechea si imi tot curge un ochi. Uneori cred ca-s lacrimi, pe urma imi dau seama ca-s urdori. Inca mai dorm. E ocupatia mea preferata in ultima vreme. Nici nu ma gandesc sa fac altceva. Mi-am pierdut energia undeva demult, intre doua vorbe aruncate in graba: "Esti o isterica si-o nebuna". Gata, s-a terminat cu strategia mea de-a schimba lumea. Mai bine ma schimba ea pe mine. Daca tot i-a schimbat pe toti ceilalti, pe mine de ce nu? Mi se povesteste condescent ca as putea avea probleme cu tiroida si de-aia sunt irascibila. Si uite asa, mi-am gasit si explicatia stiintifica. Ma gandesc ca am probleme cu tiroida si nu mai urlu cand aud tot felul de tampenii...

Doar ma intorc si pe partea cealalta sa ma imunizez complet...

Impozitul forfetar sau intrebarea tampita a zilei...

2009-12-27T12:54:00.004+02:00

Daca tot s-a aprobat impozitul forfetar pe principiul ca firmele fac evaziune fiscala, de ce nu se desfiinteaza Garda Financiara?

Pentru mine, ca simplu cetatean, este evident ca din moment ce se stie ca exista evaziune fiscala, dar nu poate fi dovedita, inseamna ca fie Garda Financiara e corupta, fie functionarii ei sunt atat de incapabili incat a fost necesara introducerea impozitului forfetar. Sau noi, toti cetatenii Romaniei, suntem fie atat de hoti, fie atat de prosti, incat nu avem curajul sa spunem nimic...

Pe cand bir pe fumul de pe cos?...

M-am saturat de iritari postume

2009-12-25T13:14:00.003+02:00

"Se vinde tara la bucata", "Politicienii sunt corputi", "Udrea e blonda" etc.

Am auzit si am vazut prea des atitudinea asta. Daca stau sa ma gandesc bine nici revolutia noastra nu a fost "a noastra". Se vehiculeaza tot mai des ca a fost o actiune a agenturilor straine. De fapt, a devenit mai mult decat un fapt vehiculat, este deja bine stabilit si impamantenit in mintea si inima romanilor. Facuta de agenturi straine cu carne de tun romaneasca... Astia suntem: numai gura e de noi...

Ne agitam, facem spume pe tot felul de bloguri ca ala si alalt fura, dar cati dintre noi ne dam si identitatea, cati spunem ce avem de spus in fata. Multi se pitesc dupa familie si responsabilitatea fata de ea, dar cati mai avem familii, pentru ca mai nou rata divorturilor o depaseste pe cea a casatoriilor. Suntem ipocriti, nu buni, dragii mei. Suntem lasi. Si asta ne face sa avem un Craciun linistit... si ATAT.

Ce inseamna "neconditionat"?

2009-11-01T22:41:00.002+02:00

Ne-am invatat prea mult si prea des cu acest termen de parca ar fi unul din drepturile garantate prin constitutie: incredere neconditionata, dragoste neconditionata, totul trebuie sa vina neconditionat. Americanii au un alt termen care este mult mai realist pentru "neconditionat": "for granted". Desi exista si la ei termenul "unconditional", ei folosesc acest "for granted", care inseamna mai degraba un drept cuvenit, dar nedobandit. Si ceea ce e mai interesant este ca odata cu acest drept cuvenit vin si obligatiile, spre deosebire de atat de prozaicul nostru "neconditionat", care presupune un fel de privilegiu regal sau dumnezeiesc. "For granted" nu inseamna ca nu poti pierde dreptul cuvenit, si cel mai adesea se foloseste peiorativ insemnand o presupunere eronata a dreptului cuvenit. "You took it for granted" inseamna "Ai crezut ca ti se cuvine", dar implicit inseamna ca de fapt nu e asa. In acelasi fel ar trebui sa fie si "neconditionat" pentru noi, ceva ce se poate obtine usor si mentine greu. De unde atata dragoste si incredere neconditionata? Viata e prea scurta pentru asa ceva si noi prea putini cei care traim suficient de mult sa ne bucuram de ea. Ar trebui sa existe intotdeauna conditii, sa existe acel minim care sa te faca fericit. Eu asta cred ca e conditia esentiala a traiului pe acest pamant. Si cine cere "neconditionat" e clar ca ia totul "for granted" si nu va oferi la fel. Uneori cuvintele sunt proprii nostrii inamici, mai ales cand se nasc in prorpiul nostru creier...

Oglinda lumii

2009-09-12T10:39:00.006+03:00

Am ajuns si la 30 de ani... inevitabil si la un moment dat. Ma bucuram de independenta, de toate lucrurile reusite, cand dintr-o data cineva s-a gasit sa-mi spuna - pana la urma - ceea ce era evident: am implinit 30 de ani. Si daca n-am reactionat expunerea a continuat: tu cand te mariti? Norocul meu ca sunt o tipa glumeata si m-a amuzat gluma. Se pare insa ca pe interlocutorul meu l-a enervat si a continuat sa intrebe mereu si mereu pe acelasi ton serios. Astazi, intr-un final, m-am suparat, si eu si interlocutorul. Se pare ca ne-am sters reciproc unul din inima celuilalt si continuam prin a ne ignora. Din nu stiu ce motiv, el si o mare parte din restul lumii cred ca eu cand ma uit in oglinda nu vad o femeie de 30 de ani. Problema mea nu este ca nu o vad, o vad foarte bine, problema mea e ca m-am saturat de oglinda lumii. Am 2 titluri academice terminate, 2 in curs. Am 4 specializari in acelasi domeniu, din care una bilingva. Am 3 specializari distincte pe domenii de activitate diferite, din care una in implementare de ERP. Am propria mea afacere, si chiar daca lucrurile se misca incet, ele merg. Nu am, recunosc, prospecte de casatorie in viitorul apropiat sau pe cineva alaturi. Nu inteleg de unde dezamagirea. Daca pun in balanta ce am cu ce nu am, cred ca bilantul este foarte bun.
Ce as vrea eu sa fac pe viitor? Nu ca ar fi treaba oricarui bagator de seama care se tot uita in oglinda lumii la mine. Vreau sa-mi fac o mica afacere prospera, sa ma marit cu un om pe care sa-l iubesc si care sa ma iubeasca si sa am copii, atati cati se va putea. Nu vreau sa ma marit numai pentru ca, asa cum arata pe un documentar Discovery, niste oameni preistorici cu creierul cat o aluna, trecand printr-o criza de femei, au inventat casatoria. Sau pentru ca femei preistorice cu creierul cat o nuca, au acceptat. Singura dovada de intelepciune pe care ne-o lasa inaintasii este de a ne lasa urme scrise sau de alta natura arheologica (in documentarul respectiv se descoperise un mormant preistoric, in care cuplul era ingropat tinandu-se de mana), pentru ca noi sa le trecem prin filtrul propriilor noastre gandiri si sa invatam din greselile lor. Si daca omul preistoric din documentar a pus pe un alt om preistoric sa-i omoare nevasta dupa moartea lui si s-o ingroape cu el, nu insemna ca si eu ar trebui sa patesc la fel. Si nici daca parinti, unchi, veri si matusi, s-au casatorit, iar nu inseamna ca si eu trebuie, inainte sau dupa 30 de ani.
Am trait 30 de ani mai mult sau mai putin in armonie cu regulile acestei societati si oglinda mea arata o imagine realizata. Nu am de gand sa ma las inghesuita in oglinda lumii la un loc cu toti ceilalti pentru ca sa ajung sa spun la un moment dat ca Eminescu in Scrisoarea I:

"Neputand sa te ajunga, crezi c-or sa vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vreun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dansii... Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dansul... Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine in savante adunari
Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai 'nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte
Astfel incaput pe mana a oricui, te va drege,
Rele or zice ca sunt toate cate nu vor intelege...
Dar afara de acestea vor cata vietii tale
Sa-i gasesca pete multe, rautati si mici scandale -
Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina
Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit."

Pentru mine oglinda lumii are numai acele cateva puncte cand ajunge la convexitate cu oglinda mea, acei cativa oameni care ma asculta, ma inteleg, ma aprecieaza, cei care "nu ma vor drege", trecandu-ma printr-o imagine deformata, corespunzand unei standardizari facuta de o mana de oameni fara imaginatie. Sunt o imagine intr-o varietate de imagini, nici mai buna, nici mai rea. Si continuand tot pe linia lui Eminescu, sunt si eu dintre cei pe care "Deopotriva-i stapaneste raza ta [lunii] si geniul mortii"...

Promiscuitatea - efect secundar al libertatii...

2009-08-16T10:51:00.005+03:00

... si nu este singurul, dar asta a fost tema mea de debate cu forurile interioare din ultimii doi ani. Ciudat sa spun asta, nu? Dar se pare ca pe masura ce inaintez in varsta tind sa fac o adevarata teza de doctorat din ceea ce ar putea fi un simplu subiect de barfa de duminica. Pe de alta parte, rafturile librariilor ma incurajeaza cu cele o suta de sortimente de cum sa ai o relatie fericita, cum sa treci peste dezamagiri si similare. Pe urma mai sunt si prietenii, discutii inofensive: "stii ca ala si-a inselat nevasta?" "cu cine?" "cu nevasta lu alalt". Si am lasat pentru la sfarsit forumurile pentru femei unde comenteaza "in draci" barbatii...
Am intrebat o data pe cineva, dupa ce mi se destainuise ca si-a petrecut weekendul cu o femeie maritata, daca lui nu-i e teama ca se va casatori si nevasta lui o sa umble si ea prin vecini. Intai a avut un usor moment de orgoliu si a zis un "nu cred", pe urma cu o resemnare fatidica m-a anuntat ca "ce-o fi, o fi".
La randul meu, mi s-a intamplat sa ies cu un tip despre care am aflat ulterior ca e casatorit si i-am dat papucii in ciuda incercarilor lui de a-mi explica ceva despre o casnicie nefericita. I-am spus ca pentru a-l crede ar trebui sa aud si versiunea ei, si ca oricum exista divortul.
Nu mi-a placut niciodata sa fiu a opta roata de la caruta si nici sa astept sa-mi vina randul. Am invatat ani la rand si mi-am luat titluri universitare tocmai ca sa ajung mai repede in fata. Dar daca e un loc unde cred ca ar trebui sa fiu mereu in fata, fara importanta cate titluri universitare exista in lume, e in inima cuiva important.
De aceea nu voi intelege niciodata aceasta dorinta de " a merge pe langa drum ", aceasta nevoie de altcineva. Mi-am cladit toate relatiile pe incredere, am cultivat increderea tocmai pentru ca nu cred ca exista ceva mai de pret. Si aici ma refer la orice relatie nu numai la cele personale. E foarte greu sa stai langa cineva pe care-l suspectezi tot timpul. Mai mult decat asta, conform principiului actiunii si reactiunii, cu cat vei incerca mai mult sa controlezi viata cuiva cu atat el va deveni mai bun la a eluda acest control.
Si pe urma vine intrebarea pe care mi-am pus-o mereu: oare cei care traiesc promiscuu nu imbatranesc? Nu se gandesc la momentul cand se lasa carnea pe oase, cand se rideaza pielea, cand functiile organismului cedeaza?
Am trecut de la o epoca de restrictii la una de libertate absoluta si acum nu mai stim ce sa facem cu ea. Experimentam orice: sex, alcool, hard rock (ca rock'n'roll nu prea mai e de actualitate), voodoo, culturi religioase obscure. Ne lipsesc criteriile de evaluare, ne lipseste vointa de a ne evidentia, suntem trendy, cool, super si alte adjective care au traducere in limba noastra.
Traim ani la rand unul langa altul, fara sa oficializam o relatie, ca pana la urma ce importanta are o hartie, spune unul dintre noi. Va intreb atunci: daca nu are importanta de ce nu? Daca tot e doar o hartie fara sens? Dar daca prietenii vin si-ti spun ca stai sub papucul iubitei, prima reactie va fi sa-i contrazici si o sa tipi din sufragerie la ea sa va aduca si voua niste bere. E ca si cum s-ar fi inversat toate prioritatile, suntem mai aliniati acum ca niciodata, dar la o societate care este bolnava si care lupta sa se vindece. Uitati-va la toate filmele din exterior sa vedeti ca toate abordeaza unul din subiecte: sex, violenta sau droguri. Americanii promoveaza casatoria, europenii promoveaza chiar si casatoria fara acte. La noi e iubire. Adica un individ sta cu altul, de teama sa nu fie parasit il urmareste ca un soim. Dar nu-i spune lui nimic, ci se duce si se ia de X si de Y, iar cand ajung funia la par si-i spune ceva celalalt explodeaza pentru ca nu a vazut etapele intermediare ci numai boomul final. Am vazut ades tipe care spun: "eu nu vreau sa ma marit." , desi nu gandesc asa. Am abordat si eu fraza asta, dar altfel: "nu vreau sa ma marit acum si nu ma voi marita cu oricine din disperare." Si cred ca si persoanele respective gandesc la fel, dar exprima doar jumatati de masura.
Imi doresc o familie, cineva care sa fie alaturi de mine, care sa imparta cu mine bucuriile si necazurile, si imi doresc copii care sa creasca in aceasta familie si la randul lor sa-si doreasca acelasi lucru. Nu-mi doresc promiscuitate si cinism. Si nici nu-mi doresc sa merg in rand cu regii...

"Daca te vrea multimea, desi n-ai lingusit
Si langa regi tu umbli ca lang-un oarecare,
Daca de rai sau prieteni nu poti sa fii ranit,
Daca nu numai unul, ci toti iti dau crezare.
Daca ajungi sa umpli minutul ce se scurge
Cu saizeci de secunde ce curg in ritmul lor,
Al tau va fi Pamantul cu tot prisosul sau
Dar mai presus de toate vei fi, copile, un OM."
Rudyard Kippling, "Daca"

Frustrometru...

2009-08-08T00:03:00.003+03:00

Sunt constienta de faptul ca titlul acestui postari e "bogus" sau un fel de Gerard Depardieu negat de Whoopi Goldberg - pentru cine a vazut filmul "Bogus", dar nu am foarte multe remuscari. De ce? Pentru ca ma simt trendy, e de-ajuns sa deschid televizorul ca o duduie mai mult sau mai putin blonda, fiica din popor de altfel ca si mine, sa-mi mai spuna un cuvant nou. Sau il aud pur si simplu pe strada. Si minunat in democratie e ca orice poate fi brevetat si ca poti da noi intelesuri la orice cata vreme nu a ajuns altul inaintea ta sa-l breveteze. Si daca a ajuns, nici o problema, schimbi 2-3 litere si e ca nou.
Inchizand insa paranteza, sa va explic ce este un frustrometru. Este un instrument care masoara frustrarea, dupa cum bine s-au gandit multi dintre dumneavoastra. Dar eu nu m-am multumit sa ma gandesc doar la atat. Inginerul din mine a simtit nevoia sa-l valideze conform celor mai inalte standarde de calitate. Asa ca am cautat o unitate de masurare: injuratura. E de-ajuns sa numarati injuraturile cuiva ca sa vedeti cata frustrare are in el. Dar si aici sunt injuraturi mai lungi si mai elaborate si injuraturi mai scurte. Deci avem multipli si submultipli de la microinjuratura pana la megainjuratura. Picoinjuratura n-am vazut, dar unele care s-ar incadra la terainjuraturi cred c-as putea gasi. Si ca masuraturile sa fie mai exacte propun ca totusi unitatea de masura in SI sa fie injuratura pe secunda sau inginereste injuratura/secunda. Si incercati sa va imaginati cum e cand dai mai multe terainjuraturi pe secunda... Se strica sigur frustrometrul... Iar la o picoinjuratura pe secunda ar trebui sa faci mai multe masuratori consecutive ca sa fii sigur ca rezultatele sunt exacte. Dar nu va lasati amagiti, niciodata dupa o picoinjuratura nu poate urma altceva decat macar o megainjuratura ca sa se mentina raportul zilnic.
Eu acum sunt la nivel de kiloinjuratura in medie pe secunda, dar cum ma sui la volan cum ridic media la mega. Si n-aveti idee cat ma stradui s-o aduc la mini si s-o tin acolo. Dar nu se poate domnule. Mediul ma provoaca. Si uite asa frustrometrul meu sta numai sus pe scala... Si cand mai vad si oamenii in jurul meu gata sa muste, mai mai ca m-as bate si cu frustrometrul si as depasi terainjuratura pe secunda. Ca poate daca se strica afurisitul asta de frustrometru o sa-mi piara si mie spiritul de competitivitate. Pana atunci insa am promisiuni ferme de la prieteni ca ma inregistreaza macar la volan. Dau niste megainjuraturi de 10 pe scara Richter la originalitate. Obscene nu pot, ca-s pudica.
Eu sunt o doamna, musiu...

Despre genul universului

2009-08-06T01:58:00.005+03:00

UNIVERSULUI

Te simt ca pe-o povara fara sens
In lungul si tacutul meu non-sens -
Si desi am crezut c-am inteles
Am scris gresit la fiecare vers.

Cand ma priveai adanc cu ochi pierduti
Stateam si te priveam cu-ai mei ochi muti
Si inventam adanc in mintea mea
Povestea compararii cu o stea.

Cand imi zambeai tacut, seducator,
Aveam impresia ca sunt pe-un nor -
Si cand daca-mi vei spune un cuvant
Pana la cer eu ma inalt zburand.

Cand tu radeai ca de o gluma buna
Eu te tineam timida de o mana
Si te simteam divin ca pe un zeu
Regal si maiestuos precum un leu.

Eu te-am facut sa fii divinitate
Sa le stii fara echivoc pe toate
Sa ai raspuns la orice intrebare -
Sa fii iubirea mea cea mare.

Te-am ridicat pe-un piedestal inalt
Aproape de al cerului smarald.
Te-am imbracat in soare si in stele
Perfectiunea visurilor mele.

Si cand am incercat sa te ajung
Erai departe, drumul era lung -
Si am cazut din cer ca un Icar
Far-a gusta al zeilor nectar.

Si ca Atlas eu te-am carat in spate
Din vremuri prea demult uitate
Doar ca n-a fost pedeapsa unui zeu
Ci penitenta ce am vrut-o eu.

Si cand mi-am ridicat privirea spre inalt
Eu am vazut ca il duceam pe celalalt -
Nu pe un zeu sublim, divin si minunat
Ci pe un imperfect barbat.

M-am coborat din acel jug etern
Si m-am pierdut in zilnicul meu tern -
Mai scriu si astazi cate un mic vers
Dar este doar un vers despre-un univers.

Caci universul e de gen neutru
Si-n felul lui patern si hatru
El ne suporta fara gen orbeste
Si-n stilul lui haotic ne iubeste.

Roxana Teodoru
Ploiesti, 6 august 2009

Naravuri de Romania

2009-06-26T13:20:00.006+03:00

Ma uit de ceva timp in jurul meu la lumea care totusi se invarte si ma intreb fara vreun scop de ce. Din ce motiv toata aceasta agitatie a miscarii cand am devenit tot mai singuri, tot mai retrasi, mai individualisti?
Imi place foarte mult politica cum ca nu poti schimba lumea de unul singur. Fara a fi originala este foarte buna si iti permite sa nu mai vezi uscaturile de padure. De ce am vrea sa schimbam lumea de unul singur? De ce sa nu incepem cu propriile noastre picioare mirositoare?
Era pe vremuri in metrou o companie de educare in privinta igienei (in metrou am vazut-o eu, ca o mai fi fost si prin alte parti). Ti se sugera ca un dus poate sa-ti schimbe foarte mult viata, din nefericire nu-mi mai aduc aminte formularea exacta. Dar ideea era ca un gest simplu care iti schimba tie viata o poate imbunatati si pe cea a celui de alaturi. Dar stau acum si ma gandesc: cati dintre noi vrem intr-adevar sa imbunatatim viata noastra daca asta inseamna s-o imbunatatim si pe a vecinului? Prea putini, va spun eu. Si chiar atunci cand suntem ne lipseste perseverenta de a incerca in ciuda obstacolelor.
Urmaresc de ceva timp blogul lui Huidu de la Carcotashi, www.serbanhuidu.ro . Am remarcat ca la ultimile lui postari trage cateva semnale de alarma referitoare la minunata noastra tara ("Va acuz") sau la minunata capitala ("Despre Bucuresti de la un bucurestean"). Ca multi altii vorbeste, se indigneaza, ridica probleme, unele la care majoritatea nu gasim rezolvare, iar cei care ar trebui s-o faca nici atat. Dar nu la postarile lui ma refer, ci la comentariile primite. Multi sunt de acord cu aceasta atitudine si atat, altii sunt de-a dreptul indignati pentru ca e numai ipocrizie in tara asta. Sincer, eu incep sa ma intreb cine suntem si ce fel de civilizatie vrem. OK, sunt probleme dificile, nu se pot rezolva dupa o zi pe alt, nu poti sa iei 45 de ani de comunism si sa-i faci in 20 intr-un capitalism infloritor. Nu poti insa nici sa ignori totul ca oricum nu exista solutii. Cum de vorbit nu vrem sa vorbim sau vorba lunga saracia omului, ca eu dupa aia fac tot ce vreau si ce stiu, atunci probabil ca au avut dreptate comunistii sa puna mana pe par si sa darame tot sa-si ridice simbolurile lor pe ruine.
Cum ii spuneam la un moment dat si lui Serban Huidu intr-un comentariu "caritatea incepe de acasa". Zicem ca nu facem aia, nu facem ailalta, de vina sunt cei care au construit strazi inguste, care murdaresc tramvaiele, care nu dau amenzi. Nu stiu cati dintre noi sunt constienti ca limba noastra are cele mai multe forme impersonale: "S-a stricat calculatorul", "S-a deschis o noua linie de metrou", " S-a observat ca..." etc. Observatia acestor expresii nu imi apartine si spre rusinea mea nu-mi mai aduc aminte unde am citit-o, dar am considerat-o demna de retinut, cu atat mai mult cu cat vad ca pe zi ce trece aceste expresii se inmultesc. Cine oameni buni strica, deschide, observa? Noi... si in momentul in care vom intelege asta vom incepe sa intelegem si ca trebuie sa ne asumam niste responsabilitati.
"E haos in tara" nu este exprimarea corecta. Eu as zice mai degraba "Avem haos in tara" sau si mai corect "Facem haos in tara". Avem legi la dublu pe care nu le respecta nimeni, comisii care se infiinteaza cu doi-trei ani inainte sa-si inceapa activitatea propriu-zisa, ca sa se acomodeze. Uitati-va numai la cei care trebuiau sa armonizeze legislatia cu cea europeana. Sa nu credeti ca au facut mare lucru: au tradus cateva legi intre 2005 si 2007. In 2007 cand am intrat in Comunitate ni s-au pus Regulamentele Europene in limbi straine pe masa si ni s-a spus: si pe astea trebuie sa le urmati. Dar ei au fost platiti 2 ani pentru a face exact asta, sa gaseasca o solutie sa nu avem un buncar de legi.
Cea mai des incalcata lege in Romania: Codul Rutier. De ce? E aglomeratie, dom'le, nu se poate merge pe cinstite. Autobuzele nu circula bine. Cum vreti oameni buni ca autobuzele sa circule bine cand strazile sunt pline de masini care se baga pe contrasens, intra in intersectie si raman acolo? Cand politistul se face ca nu vede soferul care trece pe rosu, sau care face stanga de pe banda din dreapta? Ati incercat macar sa respectati legile sau culoarea semaforului si nu a mers? Eu nu cred. Si cireasa de pe tort a fost cand am auzit doi politisti discutand ca soferii incalca tot timpul legea si ei n-au ce sa faca. Nu mai au hartie si pixuri la politie? Sau nu mai e obligatorie invatarea scrierii romanesti cu litere latine? Eu nu cred bancul ala ca soferii din strainatate sunt mai civilizati asa din gene. Si stiti de ce? Pentru ca am vazut soferi din Romania in Romania si aceeasi soferi in Europa. Cred ca aerul era de vina, dom'le, ca nu mai stiau sa taie fata, sa dea claxoane, sa forteze intersectii. Si au si ei acolo ore de varf. Doar ca acolo te-a prins te-a taxat, dupa fapta si rasplata. Noi inca mai traim pe vremea caimacanilor. Platim bir pe prostie.
Eu macar am perseverenta de a incerca 90% din timp sa fiu civilizata. 10% e tributul meu acordat acestei tari, pe care sper s-o pot lasa altfel copiilor mei cand ii voi avea.

Serviciile din Romania sau Va multumim ca ne dati voie sa cumparam de la voi...

2009-05-22T15:04:00.005+03:00

Ma simt terbil de rusinata zilele astea de cat de ingrata am putut sa fiu... Intru intr-o banca, si in loc sa spun multumesc, dra functionara, ca v-ati facut mila de mine si m-ati lasat sa-mi depun economiile la dvs, eu ce fac? Ma ratoiesc la dra care-mi spune asa mai de sus - nu e vina ei, ghiseele alea sunt facute precum scaunele de bar - ca nu poate sa ma ajute, sa ma duc in alta parte... eventual undeva unde nu am banii depusi. Dar ce e mai logic decat asta? Elementar, my dear Watson. Ma uit si la altii cum se infurie, e tonic sa vezi ca mai sunt si alti oameni nepriceputi. Bineinteles, ca nu ne bagam unii peste furiile altora, si dra ne aseaza pe fiecare in banca noastra cu un cuvant pe ton ianlt si repezit sau cu dispretul valorii ei de functionar.
Ca si cand nu mi-a ajuns banca, ma duc si la magazin. N-am bani, ca-s la banca unde mi-a dat voie dra sa-i depun, dar nu-i are sa mi-i dea daca vreau sa-i scot si nici nu-i poate transfera, ca e contul deschis la alta filiala (mama, cata logica intr-o propozitie!). Dar intru totusi in magazin. Vanzatoare ma masoara din cap pana in picioare si decide sa ma bage in seama: ce doriti? Eu, ingrata, ii caut nod in papura. Are un ton nu stiu cum si-i spun sec: ma uit. Va rog sa nu atingeti, mi se spune. Realizez acum cata dreptate avea dra... asa niste lucruri frumoase ca de muzeu si le atinge o profana ca mine... Pacat ca atunci m-am infuriat si am iesit declarand: daca mai fac 2 pasi, gasesc 5 ca dvs...
Totusi nu fac aia doi pasi, ci ma sui in masina si ma deplasez la benzinarie pentru o alimentare si un spalat. Vine repede un domn foarte dragut sa ma ajute sa alimentez... sunt deja in extaz... noroc ca nu ma tine mult. Domnul se stramba ca nu am marunt sa-i dau si lui acolo ceva, c-a tinut pompa sa nu cada. Doamne, cat de nesuferita am putut sa fiu! Nici nu stiu cum am dormit in ultimile nopti. Nu-mi ajunge bezina si-l maltratez si pe ala de la spalatorie, care pleaca in timpul programului de spalare. Avea omul treaba, nu-mi ajungea ca mi-a pornit programul? Nu mi-a ajuns ingrata, si in loc sa-i multumesc, ma sui pe masina sa-mi montez antena si-mi dizloc o glezna. Pretenul meu, ala care n-a primit nimic pentru benzina, se uita la mine cum ma contorsionez, si se gandeste ca m-a ajuns pedeapsa divina. Dupa cati am oropsit, era si cazul, nu credeti? Dar diavolul ma pune sa ma duc la seful de statie sa ma plang si ea imi explica la fel de frumos ce draguta a fost ea ca si-a lasat angajatul sa vina sa ma ajute, cand de fapt el trebuia sa lipeasca preturi... Plec sontacaind de la statie, uitandu-ma pe pereti unde scrie tot felul de chestii care nu mai sunt valabile (ce naiba m-a apucat si pe mine sa citesc ce scrie pe pereti ca aia de clasa a II-a, nu stiu). Am ajuns acasa si ma uit la piciorul meu care se umfla in bandajul ud si ma ustura si ma furnica... Ma gandesc ce m-a ajuns pedeapsa divina si asa ca ma apuc sa scriu acest mesaj

sa va multumesc, domnilor comercianti, functionari, angajati, ca sunteti atat de draguti cu noi si ne lasati sa cumparam de la voi, si nu ne dati afara... mai ales cand ne scrantim picioarele pe la voi... ce tupeu pe noi, domle?

Ce mi-as dori eu sa aflu...

2009-04-18T02:02:00.004+03:00

Postarea precedenta m-a facut sa doresc aceasta continuare ca o clarificare a concluziilor oarecum dure.

Nu sunt cu nimic mai deosebita decat media si nu-mi doresc lucruri extraordinare. Ca majoritatea oamenilor acestui secol am acces la un volum imens de informatie intr-un timp foarte scurt prin intermediul internetului si chiar a televiziunii. Dar in acelasi timp spatiul de stocare, respectiv creierul, are o capacitate net inferioara serverelor care sustin aceste informatii. Organismul dispune de o energie limitata, care se intinde pe o medie de varsta de 70 de ani, ceea ce inseamna ca nu stii niciodata daca tu esti din cei care scad sau cresc media. As vrea de exemplu sa aflu cum as putea sa cresc media (dar fara acele avertismente care interzic toate lucrurile bune ca fiind daunatoare, respectiv zaharul si grasimile). Mi-ar placea sa aflu noutati legislative, cu conditia ca acestea sa fie documentate. Mi-ar placea sa aflu despre descoperiri stiintifice, cum ar fi fotosinteza artificala sau leacul cancerului sau chiar surse de energie alternativa inepuizabile. Mi-ar placea sa aflu cum traiesc oamenii in alte tari, cum pot sa ajut oamenii saraci, ce masuri educative se iau legate de abuzul de droguri si alcool in randul tinerilor. Mi-ar placea sa pot indrepta nedreptatile, sa pot ajuta oamenii, sa invatam respectul reciproc. Cand eram eleva m-a impresionat foarte mult "Shogun" al lui James Clavel. Filosofia japoneza asupra onoarei era de-a dreptul remarcabila. Exista si a existat mereu o fascinatie aproape patologica a omului pentru imaginativ, dar asta nu inseamna ca imaginativul poate pune stapanire pe orice latura a vietii noastre. Este ca si cum i-am promite unui bolnav de cancer un leac si i-am oferi o sticluta cu apa. Toata aceasta mascarada a informarii rapide si prompte, a informatiilor inedite, a facut ca omul sa fie bombardat intreaga sa viata de lucruri care ii sunt inutile si care il frustreaza pe de o parte prin inadvertenta lor cu dorintele sale si pe de alta prin manipularea lor ca sa atinga anumite corzi sensibile. E prea mult pentru creier, e prea mult pentru organism, e prea putin timp... iar din nefericire filtrul interior este de cele mai multe ori mult prea solicitat. De aceea tindem sa traim putin, sa murim nefericiti si sa realizam uneori prea tarziu ce optica falsa avem...

Ii multumesc lui Gigi Becali...

2009-04-18T01:34:00.004+03:00

... ca mi-a stricat Pastele...

Nu ca as fi inteles eu despre ce e vorba, ca pana la urma tot ce-am inteles e ca Gigi Becali a fost arestat cu catuse si va fi tinut in arest... nu am foarte buna idee de ce si pentru ce delict, ca tot ce inteleg din comotia din jurul evenimentului este ca "marele oier" e tare nedreptatit...

Pana acum se facea mare tapaj mare ca scapa nepedepsiti avuti si raii tarii... Se anuntau cazuri ale copiilor de politicieni si oameni de afaceri, care au facut accidente si au scapat ca niste ingerasi. Justitia era un iad. Acum tot justitia e de vina, ca exagereaza... Ziaristii astia sunt puri ca niste magdalene, daca reusiti sa sesizati ironia. As vrea sincer sa spun ca meseria de jurnalist e grea, dificila, ca implica responsabilitate... dar ma uit la ei si sunt marea lor majoritate ca niste babe barfitoare. Suntem 90% oameni normali, mai mult sau mai putin la limita saraciei, tratati ca naiba prin tribunale si de politie, zicem mersi cand scapam de un politist sau de un proces chiar si cand suntem nevinovati, dar ne indignam ca niste mazete cand i se pun catuse lui Gigi... si ascultam toate balbele televiziunilor care prezinta ba ca a fost arestat la ora x, ba la ora x si 30... Si toate astea de Paste? Cred ca daca as face ca la rastignire sa aleg intre Gigi si oricare alt detinut din Romania, sigur nu l-as alege pe acest Baraba...

Asa ca va rog sincer, domnilor jurnalisti, schimbati-va meseria... Menirea voastra nu e sa faceti audienta, ci sa prezentati fapte, sa informati... si sincer mie nu-mi folosesc la nimic informatiile voastre, parca sunt romanele de duzina care ne inundasera imediat dupa revolutie... l-ai citit pe unul si le stii pe toate...
Si daca mai sunteti cei care simtiti ca mine va rog s-o spuneti cu voce tare, poate acoperim zvonul asta ca suntem mari consumatori de cancanuri... Vremea Bizantului decadent a murit...

p.s. oamenii de presa adevarati sa ma scuze pentru aceste randuri acide din care ei sunt SIGUR exclusi...

"Am o scarba organica de Claudiu Bleont..."

2009-03-26T18:13:00.008+02:00

Eu sunt din acele personaje care se trezesc intr-o dimineata cu o replica in gand si incearca sa-si aduca aminte unde au auzit-o si ce inseamna... sau care pur si simplu raman cu o replica in gand stiind ca ar trebui sa faca ceva cu ea, sa reactioneze, dar intocmai ca la codul rutier prioritatea e stabilita de politist, semafor si apoi de semenele de circulatie...

Replica de mai sus am auzit-o prima data la spectacolul "Mincinosul" de Carlo Goldoni din 11 martie. Era spusa de o voce de barbat, nici foarte cult, nici prea necioplit. Mi-am facut un obicei din a nu intoarce capul sa-mi fixez vecinii, intrucat am pretentia ca as fi o persoana civilizata. De la un timp incoace nici macar nu mai incerc sa-mi imaginez oamenii; realitatea se dovedeste prea ades mult peste asteptari. Si totusi dupa o miscare surprinsa cu coada ochiului si dupa inaltimea de la care parea a veni vocea ar fi trebuit sa fie un tip inalt... si uscativ. Nu stiu de ce, dar nu reusesc niciodata sa asociez tipii inalti cu obezitatea. E ca si cum as avea impresia ca acesti indivizi se scoala de la masa vesnic nemancati...

Cand l-am auzit pe "vecinul" meu de sala pronuntand in lehamite "Am o sila organica de Claudiu Bleont...", de parca Claudiu Bleont era numele unui purgativ, mi-a revenit in minte o idee a lui Peter Brooke, pe care am citit-o cand eram inca eleva... ca la teatru trebuie sa vii cu sufletul limpede, fara idei preconcepute. M-am gandit ca vecinul meu nu se va bucura prea mult de piesa ce va urma, tocmai pentru ca a adus cu el de acasa tocmai aceasta idee preconceputa. Nu l-am vazut dupa spectacol sa-l intreb, dar recunosc ca asa cum am spus si in postarea precedenta, montarea lui Toma Enache a lasat asupra mea impresii contradictorii. In mod absolut ciudat, lucrurile au parut sa capete forma cateva zile mai tarziu cand am vazut o montare pentru televiziune a piesei "D'ale carnavalului" cu Claudiu Bleont in rolul lui Nae Girimea. "Vecinul" meu de sala avea dreptate. Claudiu Bleont imi provoaca o scarba organica... Dar nu o scarba organica fata de Claudiu Bleont, asa cum nu am nici fata de Octavian Cotescu si Victor Rebengiuc in "O scrisoarea pierduta" sau chiar mai de curand fata de regretatul Stefan Iordache sau Mircea Diaconu in "Ticalosii"... Am o scarba organica de personaje ca Lelio sau Nae Girimea, sau fata de Catavenci si politicieni corupti... Si daca am acest sentiment inseamna ca cel putin in aceste roluri actorii a facut partituri reusite si poate chiar mai mult decat atat inseamna ca daca "vecinului" meu de sala si mie ne-au repugnat asemenea personaje poate au repugnat si altora si poate vor fi pe cale de disparitie... sau poate nu... Si mai inseamna ca mesajul unei intregi echipe de actori, regizori, scenaristi si alti profesionisti ai scenei, a fost bine "transmis" si "receptionat"... Va multumesc...

Pacat ca sentimentul de "scarba organica" nu poate functiona ca arma impotriva ipocriziei, lacomiei, lasitatii, demagogiei si altor vicii care se pare ca infloresc aici in aceasta tara, ce pare inca un bazar al Stambulului...

Cronica "Mincinosului" - Impresii proaspete

2009-03-11T22:32:00.005+02:00

Astazi la Ploiesti s-a jucat "Mincinosul" de Carlo Goldoni, in regia lui Toma Enache. O punere in scena care socheaza si care evident asta si intentioneaza. Stateam in sala gandindu-ma ca am facut o greseala, ca aceasta seara nu este cu nimic mai buna decat una petrecuta in fata televizorului si parca in acel moment o cu totul alta lume mi s-a deschis in fata ochilor. Atunci, cu aceasta optica inversata, am realizat ca nu exista scapare de lumea din jurul nostru si ca aceasta piesa este o satira, iar montarea lui Toma Enache surpinde foarte bine acest aspect. Privita din acest unghi piesa este mai degraba un "asa nu". Este un "nu" la adresa ipocriziei, minciunii, falsitatii... dar aceasta este piesa lui Goldoni. Care este montarea lui Toma Enache? Un "nu" la adresa acestei societati care sub umbrela democratiei crede ca totul e premis.

Din nefericire, piesa m-a socat si prin prezenta copiilor de varsta scolara in sala. Nu sunt o puritana si nici nu ma ascund dupa educatia mea stricta care m-a facut un vajnic reprezentant al societatii, dar uneori e mai bine sa inveti sa mergi inainte de a invata sa alergi. Si aceasta montare nu te invata deloc sa mergi. Aceasta montare nu se deosebeste foarte mult de filmele pe care le vedem la televizor . Este o montare in care sexul este omniprezent, ca de altfel in orice comedie, trilogie, drama sau chiar documentar tv.

Cu toate obiectiile de mai sus, este o montare care merita vazuta, care atinge cu curaj teme din viata politica romaneasca, din "mondenismul" nostru post-revolutionar, o montare care te invita sa pleci, dar te atrage sa stai. Textul este modelat de asa natura incat abordeaza chiar si tema crizei, femeile si barbatii se dezbraca, fac sex, mint, se amagesc, se fac promisiuni care nu se respecta... vi se pare cunoscut? Pentru mine insa este genul de spectacol pe care l-as fi urmarit la tv cu un grup de prieteni in timp ce mancam floricele si faceam comentarii sordide fara ca actorii de pe scena sa ma auda... Poate ca de aceea am si considerat ca este genul de spectacol "asa nu". Un pic pe principiul "sa faci ce zice popa, nu e face popa"... iar eu in sala aia eram un fel de popa... si popa zice: "asa nu"... Dar ar fi bine sa vedeti de ce nu si apoi sa trageti propria dvs concluzie...

Nimic nu ne desparte de perfectiune

2009-03-04T10:36:00.002+02:00

"Nimic nu ne desparte de adevarul absolut, dar etern ne va desparti o limita."
Titu Maiorescu

Ma uit tot mai des la lumea din jurul meu si la - ca sa folosesc un termen modern - "questul" ei pentru absolut, un absolut tradus in perfectiune, dar nu perfectiunea care ne lipseste, nu completarea ci posesia. Traim intr-o lume atat de tehnologizata in care luam totul de-a gata incat suntem absolut incapabili sa mai cream ceva. Am auzit tot mai des ca in materia de literatura s-a scris tot ce se putea scrie. Minunat, haideti sa punem un robot sa le reproduca, pentru ca daca s-a scris tot conform legilor nescrise ale stiintei avem toate informatiile necesare sa construim ceva nou. Dar oare chiar s-a scris tot?
Ma uit la oameni cum alearga dupa sluja perfecta, cu zeci de beneficii, care vine cu masina perfecta, mobilul perfect, casa perfecta, sotia perfecta, copiii perfecti, in cazul ideal exact in aceasta ordine...
Fizica ne-a invatat ca mediul ideal in care se aplica toate legile fizicii, fara exceptie, este vidul... mediul in care noi murim... atat de aproape de perfectiune si totusi atat de despartiti de ea.
Suntem imperfecti din nefericire si asta ne face atat de unici, asta ne face sa ne cautam perechea, sa cautam prietenia celor din jur, sa vrem copii. Altfel am putea sa construim roboti. Uneori am impresia ca traiesc in acest film SF hidos in care oamenii nu se inmultesc decat cu scopul de a construi omul perfect, care va fi un robot...
Am ajuns sa traim dupa un algoritm bine stabilit. Programul nostru face doar bucle:
1)START
2)O noua viata
3)IF bun THEN multa educatie AND munca
4)IF not bun THEN munca
5)IF not bun la munca THEN concediat cauta alta munca
6)IF bun la munca THEN beneficii
7)IF bun la munca dar fara beneficii THEN cauta alta munca
8)IF munca cu beneficii frumoase THEN mai multa munca
9)IF multa munca THEN singur
10)IF nu foarte multa munca dar beneficii THEN casatorie
11)IF casatorie frumoasa THEN copii
12)IF copii THEN educatie
13)IF educatie THEN bani
14)IF bani THEN multa munca
15)IF casatorie naspa THEN multa munca
16)IF multa munca THEN divort
17)IF divort THEN GO TO 9

... si asta tot poate continua pana dai singur sau da altcineva Ctrl+Alt+Delete...
Nu mai avem creativitatea de a ne rezolva problemele, suntem independenti, ne casatorim, divortam, facem copii, muncim. Nu incercam sa iesim din bucla. Avem sisteme de legi, de standarde si regulamente, care ne aliniaza si dupa care traim si uitam adesea ca viata particulara este singura noastra paleta de creatie, singurul loc unde avem dreptul sa traim si ca toate acele bucle cu multa munca sunt ca sa ne bucuram de putinul timp liber asa cum dorim... Singurul lucru pe care nu-l stim in viata asta e ce se intampla dupa Ctrl+Alt+Delete... In rest stim absolut orice, stim fiecare consecinta a actelor noastre si uneori ne incapatanam sa gresim in numele copiilor nostri si pentru ei. Am uitat sa fim oameni, sa traim, sa avem un pic de libertate si fericire, am uitat ca nimeni nu a putut sa gaseasca perfectiunea pentru ca ea nu poate fi programata, nu poate fi prinsa intre doua instructiuni si coduri binare, e langa noi in masura in care putem s-o gasim...

sunt sau nu impulsiva?

2009-02-26T11:07:00.002+02:00

Am avut tot mai des aceasta discutie in ultima vreme, mi se spune mereu ca sunt prea impulsiva. Probabil ca sunt, dar in mod absolut paradoxal nu simt nevoia sa-mi controlez anumite impulsuri. Ca multi oameni care gandesc prea mult lucrurile si eu las sa iasa la suprafata doar ceea ce nu mai pot tine in interior si atunci explozia genereaza impresia falsa de spontaneitate. Ma gandesc la o fraza kitsch din serialele SF: "Nimic nu e ceea ce pare a fi.", si stau atunci si ma intreb ce este impulsivitatea? Este de bine, este de rau? N-as putea spune, dar din experinta celor - inca prea putini - 30 de ani de viata ai mei, am ajuns la concluzia ca impulsivitatea este o impresie subiectiva pe care un personaj o lasa asupra auditoriului. Este imaginea pe care o vede auditoriul neprevenit. Este exact ca la reprezentarea unei piese de teatru al carei text nu l-ai citit, sau al carei text l-ai citit si ti s-a parut ca prezinta toate caracteristicile unei comedii, dar regizorul a decis sa exploreze latura tragica si grotescul ti-a stricat dintr-o data buna dispozitie.
Problema noastra a oamenilor este ca nu putem fi liniari, nu ne putem incadra in tipare. Asta, intr-un fel, ne face si atat de speciali, dar ne face si imposibili de inteles unii pentru altii. Aici intervine toleranta, cea care diminueaza impulsivitatea. Pacat insa ca toleranta nu este niciodata in cantitate suficienta si ca simtim atat de des nevoia sa fim tolerati, in loc sa fim toleranti. Ma gandesc ca in felul nostru toti suntem impulsivi, mai mult sau mai putin, dar lantul obligatiilor de zi cu zi este un bun efect de toleranta. Si totusi asa cum spunea George Bernard-Shaw, parafrazez: cand condamni un om la moarte te pui intr-o pozitie de inferioritate fata de el... Atunci cand unui om ii raman prea putine de pierdut nu-i mai ramane nici toleranta. Probabil asta este motivul pentru care cavalerii cruciati nu aveau familie, ca sa poata castiga orice batalie doar din impulsul de a invinge.
Iar daca a fi impulsiv inseamna a atinge limita in care nu mai ai nimic de pierdut si orice inceput e posibil, atunci ma fac vinovata de a fi impulsiva...

"Calul Elenei"...

2009-02-17T22:49:00.006+02:00

Din seria: "Barbatii sunt de pe Marte si femeile de pe Venus."

M-am gandit multa vreme cum ar fi cel mai bine sa procedez. Un link intr-un link pare o operatie destul de complicata si totusi simteam cumva impulsul de a-mi face cunoscuta descoperirea si celor cateva prietene cu care imi pierd ore la telefon sau prin supermarket analizand barbatii... asa ca cred ca without further ado poate ar trebui sa-l cititi pe dl Jean Bica povestind de un oarecare Radu si de o oarecare Elena....

http://jeanbica.blogspot.com/2008/10/sa-presupunem-ca-un-tip-pe-nume-radu

Si dupa dupa ce ati citit aceasta fascinanta poveste ati mai revenit la old, silly me, va servesc cu o mica analiza pe text... ca doar m-am priceput tot liceul la asta si mai ales am cumva incriptat in gena asta. Din pacate intre timp formatia mea tehnica mi-a dezvoltat skillsurile statistice in defavoarea celor literare, asa ca ma voi multumi sa remarc cat de pragmatic este Radu ocupand cu lucruri practice cum ar fi transmisie, ulei, garantie, in jur de 20% din povestire, si cat de complex si bine conturat este personajul Elenei, care eclipseaza interlocutorul prin bogatia de sentimente si idei. Si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cum oare ar fi sunat povestea altfel, asa ca va propun ca in cuvinte mai putine sa va ofer o mica povestioara a Radei si Elenului (si sper ca dl. Bica sa nu se simta ofensat sau plagiat)...

Sa spunem ca Rada, ca multe alte femei se supara dintr-un motiv absolut prostesc pe partenerul ei Elenul. E un motiv atat de prostesc, incat nu-i ajunge doar acest motiv ci isi mai aduce aminte si de acum doua saptamani de o mica "discrepanta" si de acum o luna de alta. Elenul nu are foarte mult chef sa faca atata efort de memorie incat sa-si aduca aminte la care din momentele istorice se refera Rada si nefiind o batalie pe calculator la care sa se ofere si puncte decide ca cel mai bine e s-o lase pe Rada sa se linisteasca, ca apoi s-o sune plin de voie buna ca un fluturas.

"Buna", spune Elenul.
"Buna", i se raspunde cu ton plat.
"Ce mai faci?"
"Bine."
"Unde esti?"
"La munca."
"Cum e acolo?"
"Bine."
"La mine e tare frumos."
"Ihi"
"A rasarit soarele."
"Ihi"
"Mi-am luat o placa video noua."
"Ihi"
"Am vazut ceva dragut si pentru tine."
"Bine."
"Esti suparata pe mine?"
"Eu?!", se mira Rada.
"Esti monosilabica."
"Crezi?"
"Da."
"Ti se pare. E un ton normal. Seamana cu al tau."
"Crezi?"
"Ihi"
"Bine."
Tacere.
Elenul: "Am treaba."
Rada: "Bine."
Elenul: "Vorbim."
Rada: "Ihi"

Conversatia telefonica ia sfarsit, in timp ce Rada e ferm convinsa ca Elenul in sfarsit a inteles neajunsurile unei conversatii monosilabice si sarace in sentimente, asa ca ii lasa ceva timp sa asimileze informatia si il resuna.

Rada: "Buna, iubire."
Elenul:"Mda."
Rada: "Ce faci, puiutz?"
Elenul: "P-aici."
Rada: "Esti suparat?"
Elenul: "Nu, dar am mult de munca si te sun eu mai tarziu, da?"
Rada (schimbare de ton): "Dintr-o data ai mult de munca?"
Elenul (iritat): "Chiar am de munca... Te sun eu in cinci minute. Te pup. Pa!"
Inchide...

Si Rada citind despre Elena a inteles ca Elenul depunea tot atata efort muncind cat a depus si Radu sa gaseasca calul Elenei...

"IMNUL NATIONAL"

2009-02-12T13:23:00.002+02:00

" ROMANUL E NASCUT DESTEPT..."

Niciodata nu m-a enervat tara asta atat de tare ca in ultimile doua zile. N-am crezut vreodata ca dupa 30 de ani mai poate sa ma mai surprinda ceva, dar se pare ca ploaia ma surprinde intotdeauna. Atunci creierele romanilor intra la apa, ca altfel ei sunt nascuti tare destepti.

"IN TARA ASTA SUNT 100 DE OAMENI SI 99 ISI CITESC EMAILUL. UNUL MUNCESTE, ALA ESTI TU."

Acesta este crezul universal. Este strofa doi. De fapt fiecare dintre noi crede cu taria chestia asta, uitand (sau poate ca n-au stiut vreodata - or fi generatia scutirilor false sau a lenei perpetuee) - deci uitand ca teoria multimilor ne arata ca in acest caz fiecare dintre noi ne intersectam cu multimea celuilalt. Nu, de fapt noi suntem tare destepti ca sa reiau ideea de la strofa unu si stim tot felul de lucruri, dar mai ales stim ce-ar trebui sa faca vecinul si nu face.

"CAND ESTI LA ROMA, POARTA-TE CA ROMANII."

Strofa trei ne spune in stilul neaos romanesc ca, "capul ce se pleaca sabia nu-l taie", dar si parafrazez 'cu nesimtire el se tot indoaie'. Cand esti la Roma te porti ca romanii, cand esti in State ca americanii. In Romania insa se poarta copiismul. Nu suntem capabili sa decidem care este stilul nostru, trebuie neaparat sa jinduim la ce au altii, ca vorba aia la noi in gradina iarba a fost verde pentru turci, pentru rusi, pentru austrieci, unguri... dar exista si mai verde... ne lasam manipulati de tehnologia americana care ne arata ca daca ei n-au iarba verde o coloreaza pe computer. Si pe urma vin si importa de la noi iarba eco... dar noi inca mai jindium la stralucitoarea iarba colorata...

Egoism sau instinct de conservare?

2009-02-09T23:45:00.003+02:00

Pe masura ce inaintez in viata mi se pare ca ma apropii tot mai mult de un final si ca acest final nu este cel pe care-l doresc, ca nu vine la momentul potrivit si ma simt privata de acea rasplata a celor care n-au facut nimic rau. Imi aduc aminte de vremuri demult trecut cand a face nimic rau nu insemna pur si simplu a nu face nimic, ci a face ceva, cat de putin, dar bun. Erau vremuri cand exista acel impuls de a face bine, cand ma motiva dorinta de a vedea oameni fericiti, vremuri cand credeam cu naivitate ca actiunea se egaleaza cu reactiunea. Cei mai in varsta obisnuiesc sa-mi spuna ca am ajuns prea devreme la aceasta oboseala matura, insa stau si ma gandesc ca toti am ajuns prea devreme aici, ca am avansat tehnologic dincolo de limita imposibilului si tocmai imposibilul este cel care ne pune la incercare. Daca ar fi sa-mi aduc aminte ultima data cand am facut o fapta buna, cand ne-am intalnit prietenii mei si cu mine pentru o cauza nobila, nu-mi vine in minte decat: acum multi ani. Timpul are din nefericire acea dimensiune atemporala a frustrarii in care ne trezim cu totii prinsi. E ca si cum pana acum cineva ne-ar fi amagit cu cele mai frumoase iluzii intr-o padure sublima si ne-a lasat acolo flamanzi si goi. Simt asta in fiecare din cei din generatia mea, independent de criza financiara, foamea mondiala sau razboiul din Irak. Suntem niste oameni pierduti, fara vise si fara sentimente. Ne dorim cele mai noi minuni ale tehnicii, cele mai scumpe automobile, electrocasnice, telefonae, computere... nu mai avem nimic din visele si inocenta tineretii inainte sa implinim varsta majoratului. Traim intr-o lume care invata copiii de clasa intai valoarea banului. A fost de curand in a nu stiu cata reluare filmul "Ziua Independentei" cu Alan Alda. Filmul nu are nici o legatura cu SF-ul cu Will Smith. Este un film in stilul lui Alda, un pamflet la adresa societatii contemporane. Ideea care se repeta pe toata durata filmului este: "ce vor tinerii?". Raspunsul este chiar in finalul filmului: "sex, distrugere si violenta". Pentru asta vin ei la cinematograf, asta e singurul lucru pe care vor sa-l vada. Intotdeauna cand am vazut acest film, m-am autoexclus din aceasta categorie, mai ales ca am vazut filmul prima data dupa ce implinisem 20 de ani. Astazi insa m-am surprins fugind de comediile romantice cu sfarsit siropos si ireal, acel sfarsit de "au trait fericiti pana la adanci batraneti", si refugiindu-ma in "Minti criminale", pe AXN, la un episod care mustea de sex, distrugere si violenta. Inainte fugeam tocmai de aceste mizerii ale vietii, astazi le caut. Si mai ales cu cata detasare urmaresc acaesat actiune sinistra si cu cata ipocrizie ma uit tocmai la acest serial, eu care desi sufar cand vad oamenii cersind pe strada rupti de frig si foame, fug de ei de teama c-ar putea sa ma prade. Cine sunt eu, cine sunt ei? Cum ar trebui sa se numeasca acest sentiment: egoism sau autoconservare?...

... si totusi se invarte...

2009-02-08T01:04:00.002+02:00

In mod ciudat am descoperit zilele acestea ca lumea chiar se invarte... si ca se invarte intr-un singur sens, un sens care pentru mine este nefiresc. Ma uit in jurul meu si nu vad decat dorinta de libertate, o dorinta nefireasca si in completa neconcordanta cu ceea ce facem. Dintr-o data actiunile multora din cei din jurul meu mi se pare nefiresti, dar ce ma uimeste cel mai tare este cu cata naturalete ma potrivesc si eu in acest tipar. Imi aduc aminte cu cata sete am ravnit la libertatea de a pleca de acasa, de a nu mai depinde de parinti, cat de mult m-am bucurat de ea... si cat de inselatoare a fost. M-am trezit in cercul vicios al nostru, cei de toate zilele, care ne sacrificam in fiecare zi ca intr-o zi sa... Sa ce?, ma intreb... Eu deja nu mai stiu, sunt mult prea departe de ceea ce vreau sa fiu si ma indepartez tot mai mult fiind convinsa ca intr-o zi voi reusi sa ma intorc... Uit mereu ca totusi lumea se invarte si ca intr-o spirala infinita si eu cu ea...

Femeia ideala

2009-02-03T10:56:00.003+02:00

Cum in ultima vreme am inceput sa am nostalgii de batranete scot de prin caiete vechi tot felul de "chestii" de care uitasem... Unele din scheletele mele din dulapuri au chiar un iz actual... pentru ca eu raman aceeasi romantica incurabila care se afla in fiecare femeie si pe care uneori societatea emancipata uita s-o mai trateze ca pe o fiinta fragila si delicata, purtatoare de frumos.

FEMEIA IDEALA

Ma transformasem in femeia ideala
Asa deodata mai pe seara -
Mi s-a parut a fi ideea buna
Sa-ncerc ca terapie o saptamana
Sa fiu draguta, calda, iubitoare
Si uneori sa fiu mai rabdatoare,
Sa-ncerc sa mai gatesc din cand in cand,
Sa fiu cu-al meu iubit un gand la gand;
Si sa-i ghicesc dorintele secrete
Fara a fi totusi desuete...
Sa nu fiu nici urata, neingrijita,
Dar totusi nici prea mult intinerita
Si sa nu fiu nici prea spirituala
Dar nici prea plana sau banala,
Prin casa tot mereu sa fac curat,
La dansul ma gandesc cum sa-l imbrac
In asa fel incat s-arate bine
Chiar daca nu o face pentru mine,
Caci eu pot sa-l privesc si-ntr-un tricou
Cu fata lui de frumos bibelou -
Si sa nu uit ca la serviciu sa ma duc
Si cand ma-ntorc sa ma ocup de prunc;
Si daca tot avem acelasi nume
Sa-ncerc sa-l reprezint in lume -
Si sa platesc cu banii ce mi-i lasa
Ce mai apare de platit prin casa -
Sa-ncerc sa imi ajunga toti o luna
Si daca nu sa fiu o fata buna
Ca am si eu salar’ ce dumnezeu
Mai pot sa mai pun si de la mine un leu.
Si sa n-avem discutii inutile
El cu baietii are niste zile
Cand se tot intalnesc la o bauta
Mi-a spus de ele asa ca sa fiu muta -
Ca nici nu m-a mintit sau amagit
A fost pe cat se poate de cinstit
Si nu ca altii ce nevasta-si mint
Pe mine el ma tine doar pe-alint -
Si dac-a mai uitat din cand in cand
In prag sa-l vad c-o floare aparand
Sa nu i-o reprosez si sa-l stresez
Mai bine ar fi ca sa-l consiliez
Si chiar de dimineata eu sa-i amintesc
Ca e o ocazie si-astept o floare sa primesc...
Si pan’ la urma ce-mi tot trebui flori
Ajunge cate-un vin de sarbatori
Pe care sa-l bem noi doi impreuna
Alaturi de o masa buna
Pe care s-o pregatesc
Asa cum numai eu stiu sa gatesc
La ce sa mai iesim sa cheltuim
Mai bine stam si ne cocolosim...
Si seara cand ajung intr-un final
Sa ma strecor in patul conjugal
Trebuie sa arat inca frumoasa –
Pasionala, sexy si spumoasa,
Dar totusi nu prea initiata -
Nu tine faza: Zoe, fii barbata!
E bine inocenta sa se simta -
Barbatului ii place sa se minta...
Trebuie sa fiu s-amanta ideala
Fara sa fi facut asta la scoala –
Sa nu ma simt vreodata obosita
De alte lucruri pot fi banuita –
Dar daca el cumva e obosit
Sa-l las sa-si faca somnul linistit,
Sa-l invelesc atent ca pe-un copil,
Sa fiu un inger pazitor docil...
Si dupa cum se vede asa, cu greu,
La un IQ miniscul cum e-al meu
Am reusit sa ma descurc o saptamana
Sa fiu macar asa un pic mai buna
N-am fost eu chiar femeia ideala
Dar cine-ar fi cu-o poezie asa nasoala?

Ploiesti 30.12.2007

ma intorc la prima mea dragoste...

2009-02-01T18:36:00.005+02:00

M-am trezit in mijlocul crizei financiare dintr-o data ca si cum as fi fost mereu in criza... frustrata de neimpliniri... si m-am intors la prima mea dragoste... la "bibeloul de portelan" al lui Minulescu... si desi poate s-a mai ciobit si mai prafuit sper sa mai fi ramas acolo ceva din lumea acea fantastica a armoniei silabelor...

ODA NETERMINATA

Am intors cuvintele pagina cu pagina
in povestea pe care o stiam
nu puteam lasa s-ajunga-n paragina
lumea pe care-o cladeam...

Nu stiam ce-nseamna sa mori
Imi era straina durerea
Invatam ca oricand poti sa zbori
Daca asta iti era vrerea...

Nu stiam precum un copil
Ce s-ascunde adanc intre randuri
Strabateam cu pasul agil
Lumi-ntregi far-a sta chiar pe ganduri...

Nu stiam ca-mi vei spune sa plec
Pentru ca nu-ti pot aduce alinarea
Iar acum durerea mi-o-nnec
In tumultul ce zbuciuma marea...

Nu stiam ca voi fi vreodata
O silaba din ce e tacerea
Fericirea ca dar iti e data
Doar sa-nveti ce este durerea...

Am intors acum din drum iubirea
e tarziu, s-amurgul a trecut
am vazut in ochi nefericirea
simt cum totul imi este pierdut...

Ploiesti, 25 ianuarie 2009

I miss...

I miss diving with you in the indiference
When the world and our faith was a non-sense
I miss living a life in such a happiness
Like two eternal books with a single preface...

I miss waiting you in so much agony
When the darkest night comes from a clear day
The warmth of your tone and your smile to me
The longest time waiting the moment you will stay...

But I can't miss that much, though it was too brief -
We tried the world to conquer too young and too naive
And if today is only the sorrow and the grief
It is because from ours only I didn't leave.

And in the solitude growing within my sight
In deepest night of torment as a tumultuous sea
I dream that you sometimes are calling from the height
And try to stay attentive to hear you calling me.

Ploiesti, 03.02.2008 tradus 25.01.2009

ce traieste si ce moare...

2009-02-01T17:06:00.004+02:00

A plouat mult zilele astea... un fel de renastere... imi vin in minte Sodoma si Gomora... nu mai avem nimic... suntem o lume supertehnologizata sufocata de o criza mai mult sau mai putin reala. Ma uit la cei din jurul meu si nu stiu ce e criza. Fiecare o priveste in felul lui si totusi pana la urma totul se rezuma la bani. Am primit zilele trecute un email de la cineva cu spirala infernala...

Este vorba o carte scrisa in 1880 (sec. XIX, da, nu e o greseala !) si e mai actuala ca oricand. caci vorbeste pana si despre criza la care am ajuns azi...

Etapele SPIRALEI INFERNALE sunt pe scurt urmatoarele:

1.Muncim tot mai multe ore si producem tot mai mult ca sa castigam tot mai mult – asa ni se cere « ideologic » de catre societatea capitalista – ca doar marii industriasi/ patroni au nevoie de oameni « motivati » care sa le produca mai mult, sa se imbogateasca ei mai mult ; lenea nu e buna, din punctul lor de vedere caci nu muncim pentru ei si nu ne inregimentam sa le fie lor bine....

2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vand, caci sunt prea multe, piata e saturata, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriasi/ patroni nu sunt suficiente pentru a face fata tentatiei generate de produse ; intervine publicitatea care ne convinge sa cumparam

3. Suntem tentati de publicitate, vrem sa cumparam. muncim mai mult, sa castigam mai mult, sa ne permitem. Multi ne lasam tentati si facem si credite.

4. La un moment dat sunt atat de multe produse pe piata ca nu mai are cine le cumpare – dar spirala infernala continua : ca doar continuam sa muncim mai mult, ca sa ne platim creditele, si...sa consumam mai mult

5. Daca tot sunt dispusi din ce in ce mai multi oameni sa munceasca tot mai mult, de ce sa angajeze patronii 10 oameni in loc de 7, sau chiar 5, ca doar vor munci suficient cei 5 deja angajati, daca sunt bine prinsi in credite si dorinte de consum. Asa apare somajul ! Astfel, tot mai putini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu conteaza pentru patron caci banii vin si asa. In ceea ce priveste somerii – este treaba lor !

6. Creditele sunt din ce in ce mai numeroase si mai mari caci cine intra in cercul lor iese greu

7. La un moment dat piata crapa: locuri de munca, credite, imobiliarul, totul pica.

Ei, noi ne aflam acum in acest al 7-lea moment.

E incredibil, dar acelasi autor ne explica faptul ca daca am munci mai putin fiecare dintre noi, am putea trai toti mai bine, somajul ar scadea - iar nivelul de viata al populatiei s-ar imbunatati. Dar nu ar mai castiga atat de mult patronii.

Parca nu e absurd ce spune omul asta. Si o spunea acum 123 de ani !!!!!!!!!!!! !!!!!!!!

Uitandu-ma la viata de acum, cu totul pe graba, cu mereu prea mult de facut si prea putin timp... parca, parca, as pleca si eu sa mai las si pe altul sa castige... dar ma uit la mastodontul din fata blocului pe care il numesc cu duiosie masinuta mea, desi in fapt e a bancii, si in loc sa-mi doresc ca orice om normal un copil dupa care sa fiu moarta, trec prin foc si sabie pentru mormanul ala de fiare care ma plimba de acasa la servici si de la servici acasa... Asta e din nefericire unul din lucrurile pe care le-am obtinut la 22 decembrie 1989...

Si parca dintr-o data ma intreb ce traieste si ce moare... Ce a ramas din cea care scria acum 10 ani:

Dorinta

Spune-mi ca simti dorinta
ca pe un cuvant
care nerostit te imbraca
ca pe o nota cu o octava mai jos
decat linistea din tine
ca pe vocea ta cand nu sopteste nimic...

Cu trecerea anilor in fiecare dintre noi se naste un monstru...

toti suntem putini luati...

2009-01-20T23:34:00.006+02:00

... sa-mi explice si mie cineva... ca nu mai inteleg nimic... singurul lucru care-mi vine-mi minte e o melodie de la Pasarea Colibri: "hai sa ne avem ca frati/ toti suntem putini luati"...

11 martie 2009 http://teatru.weblog.ro/
Am descoperit ca e de faptul e spectacol de la Teatrul Foarte Mic... se pare ca lucrurile nu sunt totusi ce pareau a fi... desi arata ciudat... curiozitatea ma face sa vreau sa vad la ce se refera acest spectacol: la trecut, prezent sau viitor?... o sa va spun cand voi sti...

am inceput tot mai des sa gandesc...

2009-01-08T23:59:00.003+02:00

In ultima vreme gandesc... Simt deja zambetele ironice strapungandu-ma in ceafa: "Nu, zau?". Dintr-un motiv sau altul pare ca ceea ce se intampla in lume nu ma mai atinge. Intr-un fel e trist pentru ca nu pot trai singura in cubul meu de cristal. Pe de alta parte simt ca ar trebui sa am dintr-o data acel plus imens de energie care sa ma propulseze spre cele mai marete si inimaginabile idealuri. Dar in realitate nu ma gandesc decat la scopuri marunte: la fericirea mea, la rasarit, la locuri exotice de vacanta, la ambitii marunte... Sunt la fel ca toata lumea, vreau mereu sa visez si am mereu senzatia ca eu nu sunt decat o veriga din lantul care va genera acel unic, minunat si genial urmas, care ar trebui sa ne faca pe toti stramosii lui mandrii de rezultatele cumulate ale muncii noastre... SImt mereu plafonarea ca pe un sentiment apasator si in cazul meu inutil. Ma gandesc la atatia parinti care au facut la fel si au imbatranit cu frustrarea ca se vor implini prin copilul lor, parinti care si-au dirijat copilul spre implinirea vietii si care l-au condamnat sa traiasca - poate - in aceeasi cochilie de speranta frustrata a lui "copilul meu va fi altfel"... Se spune ca generozitatea incepe acasa... si frustrarea tot acolo se termina. Unde incepe generozitatea ia sfarsit frustrarea. Nimic din ceea ce realizam pe acest pamant in materie de bunuri materiale nu ne va aduce bucurie cum ne poate aduce implinirea viselor. Daca Anghel Saligny ar fi trait azi probabil ca ar fi fost tare nefericit ca podul peste Dunare nu mai exista... sau poate ar fi fost fericit, cine stie?...
Asa ca, in ultima vreme ma gandesc... ma gandesc ca dincolo de clisee si zicale singura adevarata e clipa prezenta... Trecutul il stii si nu-l mai poti modifica, viitorul e incert. Daca viitorul meu ar depinde numai de mine as fi oriunde in alta parte decat in acest punct unde ma aflu acum... Din nefericire viitorul este o ecuatie complexa intre multe, mult prea multe vieti, cu infinite ramificatii... Totusi un pas inainte este sa ai un pic din curajul leului (si nu moneda) si din mintea sperietorii, ca sa iti urmezi visele cat mai aproape lasand pe genialul urmas sa-si construiasca nestingherit destinul. Si poate atunci oamenii eliberati de unele constrangeri vor putea sa construiasca intr-adevar viitorul...

una calda... una rece

2009-01-08T23:49:00.003+02:00

***

Hei, eu vreau ca sa te strig-
Nu te-aud ca-mi este frig...
Ia o suta de Cinzeaca-
Luat deja ca sa ma dreaga-
Ia si una de coniac...
As lua ca imi este drag
Insa il pazeste-un drac
Si nu pot sa ma apropii
Ca imi cere ganduri proprii-
Da-i acolo un gand sau doua-
Nu pot, c-or sa faca oua...
Gandurile-mi sunt gestante
In curand vor naste toate,
Si eu sunt din neam divin
Ma hranesc numai cu vin-
Eu as vrea sa-ti spun o vorba-
Ce pacat ca nu e vodka-
Are gust de whiskey vechi-
Susura bine-n urechi...
Hei, imi masori si paharul?
De ce vorbesc cu avarul?

Stai, eu strig in urma lui,
dar s-a dus al dracului...

Jocul de-a viata
(16.07.2008)

Imi calc pe urme...
O suta de pasi in pantofii alteia...
prin aceleasi noroaie adanci si intunecate
aceleasi mocirle de suferinta si tacere...
Ma opresc la pasul nouazeci si nou
cu sentimentul inefabil ca nu exista sfarsit...
nu simt decat teama ca nu e ultimul pas...
ma sperie necunoscutul cu fantomele lui...
ma sperie orice nu pot controla sau decide...
undeva in spatele meu dumnezeu ma irnoizeaza
manipuleaza din umbra fiecare situatie
sunt prima papusa cu personalitate...
prima papusa aroganta cu personalitate,
imi explica amuzata divinitatea...

egocentrism...

2009-01-04T01:25:00.005+02:00

fara comentarii

PUNCT DE SPRIJIN

Ma ghemuiesc in tacerea primului sunet
chiar langa ultimul zambet orb
pe care l-am primit drept caritate
de la unul din cei care aveau deja prea multe...

Ii compatimesc pe cei in nevoie
egoista in bunastarea mea de lacrimi
varsate sub un acoperis cu patru pereti
unde nu prea intra soarele...

Sunt una din acele snoabe intelectuale
care-si analizeaza prea mult gandurile
ca sa le mai poata transforma in emotii
si au inima si suflet doar ca organe...

Uneori transced catre o forma superioara de viata
si ma eterizez ca primul lucru care-mi trece prin minte
si tot mai des in ultima vreme aud tacerea
ca pe adevarul absolut, irefutabil si monumental...

Nu ma mai raportez la lume
ci raportez lumea la mine
ca fiind unica certitudine
din aerul ce ma inconjoara...

4 ianuarie 2009

cliseul societatii de consum...

2009-01-03T02:06:00.000+02:00

sunt produsul propriei mele fantezii... si aici nu e nimic neadevarat... toti suntem... in mai mare sau mai mica masura.. probabil ca va intrebati daca sunteti si voi produsul fanteziei mele? probabil ca da, va voi raspunde dupa atata culturalizare cu filme americane supertehnologizate si superpsihologizate... dar daca as lasa la o parte tot ce am vazut si am auzit in ultimii 20 de ani, atunci ma tem ca nici eu, nici voi, nu suntem produsi de nici o fantezie, fie ea rea sau buna... suntem in cea mai mare parte efectele secundare ale societatii de consum... alt cliseu pe care il auzim tot timpul. ce naiba e societatea de consum? noi suntem societatea de consum. minunat, tocmai am ajuns la concluzia ca am evoluat catre canibalism. pentru mine nu e mare problema: oricum incerc sa ma abtin sa mai mananc carne de ceva timp ca sa-mi mentin silueta. dar in locul vostru m-as feri daca as avea numele morcov, rosie sau castravete. acum, daca stau sa ma gandesc bine ultima data cand am verificat numele meu era roxana, care in persana inseamna zori de zi. cu alte cuvinte societatea asta de consum se hraneste cu aer de la mine. dar pana la urma cat aer sa dau si eu? asta deja e exploatare: eu mereu aer proaspat si in schimb ma aleg cu tot felul de nume de flori, de pietre si zeitati mitologice grecesti. iar daca vreau legume trebuie sa ma duc tot la piata. cred ca e timpul sa mai schimbam un pic forma de guvernamant, zic eu... sa lasam de-o parte canibalismul si iobagia la biroul firmei, sa ne emancipam si sa mai vedem si dincolo de lanturi... ca doar n-om trai o vesnicie...

ganduri despre trecut

2009-01-03T01:06:00.001+02:00

Uneori scot cadavrele din dulap (eu nu ma incurc cu schelete, nu am rabdare pana la acea faza de productie?! :D). Chiar daca mi-am pierdut din verva mea obisnuita sper ca ma veti lua si asa romantica, nostalgica. Dar stati linistiti: incep luni munca... imi revine muza... haosul cotidian...

Bocet de Craciun

Pierduti la poarta sufletului
ingerii se intorc timizi in Rai
unde asteapta cuminti
primele raze de soare care-mi incalzesc
pleoapele inghetate de roua
si topesc de pe gene bruma...

Prima zbatere de lumina
aduce un suspin de fericire
ca si cum as fi uitat cum e sa fii vie
sa respiri aer si nu pulbere de stele
sa te ude ploaia
si sa te inconjoare mirosul florilor...

Ma trezesc intr-o lume straina
in care nu exista fericire
si nu se daruiesc decat cuvinte
potrivite prea mult in causul sufletului
ca sa mai incalzeasca inimi...

Este prea mult de la ultimul Craciun
la care am daruit ceva
sec de atata tacere
sufletul isi taraste agonia pe scarile lumii
coborand in tacere spre Iad...

25 decembrie 2008

Pagina de jurnal

Rup din mine bucati ca sa-ti dau tie
sa te indestulezi cu carne de om
sa-i simti gustul de sare topindu-se in gura
si sa nu poti uita vreodata ca eu traiesc
ca m-a-nghitit rechinul din tine
bucata cu bucata, inima intai,
ca si cum ar fi fost primul si cel mai gustos
dintre organele ce zaceau in cavitate.
Si mi-a marturisit cu gura plina de satisfactie
c-ar fi-nceput cu sufletul de l-ar fi putut gasi
daca nu i-as fi schimbat in fiecare zi locul
in alt borcan cu azot lichid, ca sa inghete,
sa prinda si el acolo un pic de nemurire,
macar el, daca eu nu pot.
Si-n plus nu-i placea creierul meu
ca nu era rotund ca o nuca de cocos
ci mai degraba ridat ca un mar putred-
si nici macar nu eram atat de batrana
cat pentru a fi gaunoasa si cenusie pe dinauntru-
Ba chiar aratam apetisanta pe dinafara,
mi-a spus el dupa ce si-a lins degetele cu multumire
si-a platit un bacsis gras chelnerului
ca l-a servit cu un castronel de apa de maini
cum nu se face in alte locuri mai sordide
unde sa frangi inimi e un delict
si nu te poti spala pe maini atat de usor.

13 martie 1999

Regret

Imi arunc sentimentele
ca pe niste poveri inutile
ca pe aerul care m-apasa
Sunt de gheata si piatra
inutila metafora a vreunui ucenic
al carui zbor celebru
s-a oprit din nou prea devreme
nu sufar decat batjocura
si regretul a ceea ce-ar fi putut fi
Imi caut in amintire imaginea formei perfecte
prima alunecare molcoma a curbei
ovalul senin al fetei
colturile lungi ale ochilor
muschiul lung barbatesc al piciorului
indoitura palmei pe san
fiorul... fiorul tacut al primului sarut...

Se sparge in cioburi imaginea perfecta
nu mai am sentimente de care sa fug
si ucenicul meu a lasat inutile adaosuri
pe statuia din a carei marmura imperfecta
nu va putea sa rasara vreodata
luciul de alabastru al zeitelor antice...

23 februarie 2002

Mi-e dor...

Mi-e dor de nepasarea in care ne-adanceam
Indiferenti la lume dar si la soarta noastra-
Mi-e dor de fericirea cu care ne traiam
Din doua carti eterne o singura prefata...

Mi-e dor de agonia in care asteptam
Sa vina noaptea-adanca dintr-un senin de zi,
De vocea ta cea calda, de zambetu-ti pe fata,
De lungile minute cand te stiam ca vii...

Si nu mi-e dor de multe caci tot a fost prea scurt-
Ne-am aruncat in lume prea tineri si prea goi-
Si daca simt regretul de-a nu fi fost mai mult
Este pentru ca astazi doar eu mai sunt din noi.

Si in singuratatea care-mi creste sub pleoape,
In noaptea tot mai neagra ca un adanc de mare,
Visez ca tu ma cauti si ma chemi cateodata,
Si stau mereu atenta s-aud a ta chemare.

03 februarie 2008

dorinta pentru Noul An

2008-12-31T17:25:00.000+02:00

mi s-a spus odata, demult ca la o piesa de teatru trebuie sa vii cu mintea complet goala, fara impresii sublime si fara prejudecati... ca trebuie sa te astepti la orice si sa poti intelege toata aceasta experienta fara automatismele cotidiene... numai atunci te poti bucura de experienta reala a spectacolului... atunci cand nu-ti doresti nimic, nu compari cu nimic, nu treci totul prin filtrul lui e bine sau e rau... de aceea daca-mi doresc ceva pentru noul an si daca va doresc si voua ceva e sa puteti intra in 2009 ca intr-o sala de teatru si sa puteti fructifica la maxim orice va va astepta...

La Multi Ani tuturor!

pentru noul an revolutionar

2008-12-31T11:58:00.000+02:00

...sa aduca ceasul ce n-a adus clipa...

emanciparea femeii sau matriarhatul...

2008-12-30T15:40:00.000+02:00

stiu ca multi vor spune ca nu sunt deloc progresista... si sincer nu prea cred ca sunt... traiesc intr-o societate in care progresul este privit in cati cai-putere are ultimul model ferrari si care este ultima colectie de lenjerie Victoria's Secret? si totusi cand ne intoarcem la micile si amaratele noastre case purtam Jolidon (?) si conducem Logan (?). imi cer scuze fata de privilegiatii care conduc Volkswagen... Marita nu e niciodata disponibila pentru facut curatenie si Gigel habar nu are sa schimbe o roata... dar cea mai mare dovada de modernism este sa ne demonstram independenta fata de casatorie, indiferent de faptul ca femeile ajung la 30 de ani sa-si doreasca cu disperare un copil, iar barbatii o menajera... barbatii sunt foarte puternici si foarte fini psihologi prin faptul ca nu se incurca cu o femeie care-si doreste o casatorie... femeile sunt foarte smechere ca pun mana pe unul care proclama apologia burlaciei (iq-ul femeilor e mereu in crestere)... suntem minunati ca obtinem intotdeauna ceea ce vrem... nu exista casatorii aranjate si presiuni.. si daca exista suntem flexibili: ne imaginam ca ni le-am dorit...

e ca-n drumul meu spre servici unde la Universitate fac stanga spre Rosetti... desi stau zeci de minute la semaforul de facut la stanga asa cum e corect, altii se baga in fata trecand pe semaforul de inainte (soferii de bucuresti pricep - mai ales cei care executa manevra), dar eu nu ma invat deloc minte sa renunt la reguli... eu stau si astept mereu.... imi imaginez ca corectitudinea va fi la un moment dat rasplatita... in Romania(?!)...

stau si ma intreb de ce s-a scos matriarhatul, pentru ca oricum barbatilor le place sa fie tratati ca niste copii... sa le spui ce e bine sa faca tocmai ca sa nu faca... sa aiba cineva grija de ei, sa-i alinte, sa le calce, sa le spele... si pe urma vin sa te pupe pe obraz si pleaca sa se joace cu prietenii lor... ei, din cand in cand ma joc si cu mami sa nu se plictiseasca ca mi-e mila de ea ca are asa o viata chinuita... si cand o sa ma fac suficient de mare o sa-mi gasesc una cu picioarele pana-n gat sa fie alta mami... si mami unu nu trebuie sa se supere daca ma iubeste...

sincer, eu mi-as face un harem... un harem modern... ei pleaca cand vor si cu cine vor si eu doar caut sa vad ce-a ramas in harem... doar nu sunt fermecatori toti deodata... si daca nu gasesc nimic reimprospatez haremul... si as reinstaura matriarhatul... sunt dispusa chiar sa-i schimb din cand in cand intre hareme... ca lor tot le place sa zboare din floare in floare... doar ca n-ar mai trebui sa se chinuie cu flori si cadouri... si poate chiar ar merge daca n-as fi avut inca din copilarie acest prost obicei sa ma atasez de cate o jucarie si s-o declar favorita mea, apoi de o melodie, de haine, de locuri... am foarte multe favorite, dar numai cate una din fiecare specie... poate daca mi-ar aduce cineva niste barbati extraterestrii as putea sa fac un harem... dar unii frumosi va rog... o sa-i consider cadou de anul nou... si daca gasesc si eu ceva prin spatiu va aduc si voua... macar o roca selenara din desertul Las Vegas...

2008-12-29T17:25:00.001+02:00

Nu mai am anul care pleaca, nu l-am avut vreodata. El m-a avut tot timpul la indemana. Am fost mereu unealta capriciilor lui. Nu am nici anul care vine. Nu cred in predestinare. Nu cred ca viata este deja scrisa. Nu mai cred in secrete bine pastrate de la 10 ani cand am descoperit ca mama e Mos Craciun si ca are un loc secret unde-mi ascunde cadourile.... Nu cred in viata de dupa sau in biserica sau in Dumnezeu... E un intreg complex de necredinta in mine... Ai putea chiar sa crezi ca e pustiu acolo. Pana la urma ce este mai creativ decat Dumnezeu si Biblia? Omul. Omul pentru ca inainte de Dumnezeu au fost coruptii zei ai Olimpului, pentru ca exista Mahomed, exista Allah, exista zeii budisti. Daca omul n-ar fi fost creativ ar fi existat un singur zeu, pe care vreun fanatic lipsit de imaginatie l-ar fi numit UNICUL, ale carui reprezentari ar fi strict interzise pentru ca nimeni n-ar avea suficienta imaginatie ca sa-l faca exact asa cum este el... Si probabil ca tot din lipsa de creativitate acest unic zeu ar fi intrupat ziua si noaptea, raul si bunele, bucuria si durerea...

Ma uit la utopia absurda pe care tocmai am insirat-o si incerc sa-mi gonesc gandurile, alea care mi-au fost date sa ma chinuie pentru necredinta mea... As vrea sa daram castelele de nisip si sa las o intreaga plaja pustie, lipsita de creativitatea umana, pe care sa ratacesc nestingherita tot viitorul... "din haos doamne-am aparut/ si m-as intoarce-n haos/ si din repaos m-am nascut/ mi-e sete de repaos"... sa-mi ierte Eminescu ortografia si punctuatia si lipsa de creativitate si de fler...

Iar voua, tuturor prietenilor mei va doresc o viata lineara si frumoasa, previzibila ca o iubire din filme...

tehnologia...

2008-12-07T22:57:00.000+02:00

... cu zecile ei de beneficii... computere, roboti industriali, camere video performante... virusi, boli, accidente aviatice... nu stiu de ce dar in ultima vreme m-am simtit de parca as fi in Africa in momentul in care europenii au pus piciorul pe continent... stiu ca in era comunista functiona cenzura, dar totusi SIDA, HIV, cancer in toate formele si marimile... macar ca-l vedeai pe ala de alaturi murind... pe vremea raposatului mi-au murit doua matusi de cancer, am auzit de unele operate, dar cam atat... in ultimii doi ani aud de cancer la ficat - doua persoane pana in 40 de ani, de AVC, si ca sa ma distrez major epidemie de hernie de disc sau discopatie lombara... si nu veti intelege de ce ma distrez, bineinteles... pentru ca un procentaj maricel din persoanele afectate il fac de la carat... carat obiecte grele in epoca motostivuitorului, doamnelor si domnilor, si in epoca in care acest mesaj ajunge la dvs ACUM...

... unde nu e nici intristare

2008-12-03T16:37:00.000+02:00

Azi m-am gandit la pensie... In fiecare zi ma gandesc la pensie si la banca, in ordine inversa bineinteles... Azi m-am gandit doar la pensie... Nu stiu de ce, poate pentru ca nu m-am mai urcat la volanul masinii pe care o datorez sa ma duc la munca, sau poate pentru ca pur si simplu nu am vrut... Sau poate pentru ca stiu ca datoria la banca voi apuca oricum s-o platesc pe cand pensia este o chestie atat de ireala... din toate punctele de vedere... Din datoria la banca mai am aproximativ 4 ani, pentru pensie mai am inca 30 de ani... Pana atunci mai apuc sa fac si alte datorii la banca, sa cheltui alti bani, sa muncesc... Noroc ca patronul meu, un bun samaritean, nu mi-a dat un salariu prea mare ca sa nu pot cheltui prea mult... Fara sa spunem ca ma pregateste pentru viitor, atunci cand o sa am o pensie miniscula din care sa-mi iau o aspirina si-un pahar cu vin... Si atunci ma gandesc la pensie? Are rost s-o mai astept? Ma intreb oare cat va fi minunata pensie? Are rost sa mai stau pe aici sa aflu? Ca daca nu am auzit ca se face o autostrada in iad si au nevoie de oameni, sa faca import de piatra de rau din rai... si cica e pe durata nedeterminata... si am inteles ca e intr-un loc unde nu e nici intristare, nici nu mai stiu ce... niciodata n-am inteles ce spune preotul la partea asta... pe de o parte poate pentru ca o pronunta asa pe un ton languros si soptit si imbietor, iar pe de alta pentru ca sunt instantaneu preocupata de ce mai sunt au aici daca acolo n-au nici macar intristare? Dar pe de alta parte stau si ma gandesc... daca nu-mi convine salariu? Daca va fi aceeasi pensie miniscula? Si daca n-ar mai fi pensie la ce m-as gandi eu in fiecare zi? Pentru ce m-as mai trezi eu dimineata? La ce m-as gandi? Azi m-as gandi la o excursie la munte, la o cabana in mijlocul padurii departe de lume, dar cu centrala, computer si apa curenta... La micul meu univers tehnologizat departe de lume... La de ce avem mai multe boli profesionale datorate efortului decat atunci cand oamenii impingeau carele din noroi... La boala stresului... Si totusi la liniste m-as gandi... la gandul tacerii... universul in hibernare... ultima frontiera...

ce m-a scos din blazare?...

2008-11-30T21:04:00.001+02:00

... sau mai bine zis ce ma scoate din minti...

De obicei ma scot multe lucruri din minti... Cred ca eu sunt probabil unul din ultimile temperamente pure, mai exact temperamentul coleric... Merg pe strada, calc intr-o balta si ma scoate din minti existenta ei... Ma intreb de ce cand am fost in Germania, desi a fost furtuna, nu erau strazile acoperite cu noroi ca in epoca crailor de curte veche?... Ma urc la volan si masina mea proaspat iesita de la spalatorie, numai cu o zi inainte arata de parca a stat intr-un santier... Ajung la servici si cineva mi-a rascolit tot biroul dupa o hartie care statea intr-un dulap, desi elegant si frumos ar fi fost sa ma sune, economisind timpul ei de debandada si al meu de curatenie... Muncesc 10 ore ca o sclava si la sfarsit vine seful si ma intreaba ce-am facut si constat ca rezum totul in 3 propozitii... Plec de la birou fara vlaga si intr-o intersectie un sofer imi comunica "amabil" sa ma deplasez mai la stanga chiar daca intru pe contrasens pentru ca el nu reuseste sa se "strecoare" prin dreapta mea nici daca se suie pe trotuar... parchez masina si greseala fatala, ma dau jos si traversez strada sa ajung in scara blocului... mi se comunica de un sofer grabit ca sunt o vaca intrucat nu am asteptat vreo doua secole pana treceau toti soferii grabiti ale caror masini ating viteze demne de circuit... multumesc tuturor in stilul meu caracteristic si ca sa fiu sigura ca ma fac inteleasa ma cobor inclusiv la nivelul de a-i comunica din viteza ultimului meu inlocuitor ca facem parte din aceeasi specie folosind eufemismul bou... la sfarsitul zilei deschid televizorul ca sa vad cat de constanta e Esca in alegerea bigudiurilor, ma enervez ca politia se plange de rata crescuta a accidentelor rutiere in timp ce mie mi s-a comunicat candid ca daca nu m-a omorat masina sa nu-i mai deranjez de la treaba...

sunt curioasa: voi nu v-ati saturat sa vi se spuna ca traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul? nu v-ati saturat de acest amestec de nesimtire si inocenta? de faptul ca unul injura ca un birjar, in timp ce altul isi astupa urechile dovedind buna crestere si vorbind scazut si afectat... nu v-ati saturat de atata portocaliu si rosu si alte culori vii, care semnifica viitor de aur tara noastra are si revad prin secoli a ei delasare?... chiar trebuie sa fim poporul peste care trec toate migratiile si noi ramanem impasibili si statornici aici? si saraci si amarati si fraieri?

poate ca pestele de la cap se-mpute, dar de murit poate sa moara din orice... iar noi murim incet-incet de la calcaiul lui Ahile...

prezentare

2008-11-30T20:50:00.000+02:00

Cine sunt eu? Un om din multime...

Ce-am facut pana acum? Nimic... ca majoritatea...

Ce se va intampla de acum incolo? Probabil tot nimic... ca doar nu se schimba lumea de la unul singur... iar cararile vietii sunt un prea complicat labirint pe care ne ratacim prea des si prea singuri...

De cate ori ma uit la poza alaturata ma gandesc ca undeva in planul apropiat si undeva in planul indepartat... acolo unde incepe si unde se termina soseaua exista speranta... ca de undeva ne tot vine speranta si se tot duce intr-un viitor incert...