joi, 29 aprilie 2010

La inceput mă sufocam...

... de neputinţă şi de frustrare. Mi-am compus în cap un întreg discurs care ar fi trebuit să capete forme revoluţionare. Apoi m-am lăsat prinsă de cotidian şi mi-am dat seama că am pierdut momentul propice să mă arunc asupra morilor de vânt. Aşa că din toată fervoarea mea belicoasă n-a mai rămas decât o tristă constatare că lumea nu se schimbă, asta ca să nu fac constatarea de-a dreptul tragică despre lumea ce se schimbă în jurul nostru (while I was asleep, vorba cântecului). 
Bunica mea avea o vorbă, pe care multe bunici o au: "că nicăieri nu umblă câini cu covrigi în coadă". Eu cred că s-a înşelat. Sunt locuri, ce-i mai drept mai rare în lume, mai dese la noi - statistic vorbind noi avem şi mai mulţi câini, dacă numărăm şi comunitarii - deci, sunt locuri unde câini umblă cu covrigi în coadă. Şi acum câinii încovrigaţi s-au mutat în ograda bugetarilor, pe care după ce îi dă Băsescu afară că-i criză şi ei s-au înmulţit ca ciupercile - dar fără ploaie - îi salvează Senatul printr-un revoluţionar proiect Senatorii propun subventii egale cu indemnizatia de somaj pentru firmele care angajeaza bugetari disponibilizati. Pot să întreb şi eu ca omul prost ce au aşa deosebit bugetarii de trebuie să aibă aşa un ajutor special al lor? Există deja o subvenţie pentru firmele care angajează şomeri. De ce trebuie să fie una specială şi pentru bugetari? Ba încă bugetarul va trebui angajat cu salariul egal cu indemnizaţia de şomaj care i s-ar fi cuvenit, şi firma va primi subvenţie egală cu aceeaşi indemnizaţie. Încă odată, îmi scuzaţi impertinenţa şi neştiinţa, dar până la urmă statul nu plăteşte aceiaşi bani indiferent că ăla stă acasă şi freacă menta sau se angajează? Şi pe urmă vouă nu vă strigă pe la urechi DISCRIMINARE? Adică ăla care iese de la patron - mulţi ciufuliţi după discuţii îndelungate cu patronul şi demisii forţate - ăla nu e merituos să aruncăm toţi la comun bani pentru el? E merituos doar ăla pe care îl expulzează marinarul, care conform regulilor pe mare îl lasă la apă într-o barcă de salvare cu provizii. Ce bine e să ai şef marinar!
Şi dacă statul îi dă afară că n-are de unde să-i plătească, de unde scoate subvenţiile? Sau subvenţiile se dau joi după miercurea ciuc, aşa că scapă şi ei de-o gură de şomer pe durată nedefinită?
Uneori stau şi mă întreb:
- parlamentarii ăştia chiar ne cred pe toţi un popor de tâmpiţi? sau
- parlamentarii ăştia chiar sunt atât de tâmpiţi? sau
- noi ne conformăm să fim tâmpiţi?
Dar sunt toate întrebări retorice. Pe urmă mă întorc cuminte în banca mea şi stau acolo până-mi trece. Noroc că mă ţin ăştia mai mereu în priză, că altfel aş face "bancocită", boală grea dobândită de la statul degeaba pe bancă, mai ales pe aia parlamentară. Şi uite aşa mă bucur eu că trăiesc în România unde limba oficială este toată o poezie şi orice expresie e o licenţă poetică. Voi nu?

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Din Confesiunile unei femei imaginare (II)

Accidentul



E prima noapte când ies. M-am hotărât după îndelungi parlamentări introspective. Instinctul îmi spunea demult că făcusem o greşeală, dar raţiunea nu o putea accepta. Era un calcul atât de simplu: părinţii îmi muriseră, Raul plecase, Mircea nu îmi mai adresase niciun cuvânt de la acea memorabilă gafă. M-am trezit dintr-o dată cu un gol în jurul meu: o diplomă de licenţă, un apartament frumos mobilat şi o viaţă care nu mai era a mea.

Atunci am cunoscut-o pe Varvara: înaltă şi slabă ca o schivnică, cu părul blond cânepiu, cu nişte ochelari rotunzi de sârmă, cu veşnicele ei haine gri şi cu ajutoarele pentru copii, văduve şi orfani. Dăduse un sens vieţii mele, umpluse golul orelor de după servici. A apărut apoi şi popa Marian şi-ntr-un final mânăstirea. Nu fusesem niciodată o fire bisericoasă şi înainte aveam o viaţă destul de activă, peste care s-a aşternut dintr-o dată liniştea. De aceea când i-am întâlnit pe oamenii aceştia mereu dispuşi să mă ajute, am avut impresia redescoperirii paradisului. Am renunţat la tot restul pentru asta: cărţi, muzică, viaţă. Am crezut că totul va fi simplu, că-mi voi găsi o familie, că voi primi şi eu ceva în schimb.

Astăzi însă muncesc fără speranţă, îmi lipseşte motivaţia scopului. Pe Varvara o văd tot mai rar, e mereu plecată, popa Marian vine doar la slujbă, celelalte călugăriţe când nu muncesc stau în chilia lor şi se roagă. Câteodată simt că îmi este dor să mai aud şi altceva decât sunetul clopotului, dar ce-aş putea face? E un sat mic şi toată lumea o ştie pe călugăriţa cea tânără. Şi Rareş o ştie, dar lui nu-i pasă. E unul din acei profesori tineri cărora nu par să li se aplice regulile şi care se comportă ca mari cuceritori. M-am întrebat mereu ce l-a făcut să vină să-şi îngroape viaţa aici, poate chiar mai des decât m-am întrebat pe mine însumi de ce am făcut-o. Uneori aş vrea să-l întreb cu voce tare, dar simt intuitiv că nu a sosit încă momentul şi îmi înfrânez această pornire spre indiscreţie.

Rareş mă aştepta la zidul mănăstirii, ca să mă ajute să-l sar. Fusese relativ simplu să scot o scară dintr-o magazie după ce toată lumea s-a retras, dar nu era atât de simplu să sar peste gardul înalt în uliţa lăturalnică unde stabilisem cu Rareş să ne vedem.

- Călugăriţele sunt foarte uşoare, s-a hlizit el în timp ce ne urcam în maşină. Probabil că ţineţi mult post. Ridică geamul pe partea ta, să nu te tragă curentul, mi-a spus el ca unui copil.

- Nu! Vreau să-mi bată vântul în faţă, i-am spus.

A dat din umeri. Are gesturi de copil. Mă întreb uneori cine pe cine imită la şcoală: el pe copii sau copiii pe el.

- Îţi dau voie să alegi muzica. Se simte că e bine-dispus.

Îmi plac şi gusturile lui la muzică. Nu mă pot hotărî, dar parcă mi-e dor de un cântec al Barbrei Streisand. Îmi face complice cu ochiul:

- Exact cum mă gândeam şi eu. Îi zâmbesc.

- Mă simt ca o şcolăriţă fugită din tabără. Zâmbeşte ştrengăreşte:

- Eu simt nevoia unei ţigări. Înclin din cap că-i dau voie. E unul din puţinele mele vicii, îmi explică el, mormăind apoi printre dinţi ceva despre cineva care-l critica. Înţeleg că nu vrea să vorbească despre asta şi nu insist.

- Eşti sigur că e suficient de departe localul? Dintr-o dată simt că mă încolţeşte teama.

- Da. Şi cred c-ar trebui să opresc să te schimbi.

A tras maşina pe un drum lateral. E seară şi nu e nimeni. E prima dată când realizez cât de puţin îl cunosc. Mi se pare ameninţător în penumbră şi cu vârful ţigării roşu aprins.

- Sper să-ţi placă rochia, îmi spune el şi îşi ia ţigările şi pleacă. Îl urmăresc cu privirea până se aşează pe iarbă cu spatele la maşină. Încep să mă îmbrac cu gesturi lente. Mă bucur că nu mi-am tăiat părul, aş fi arătat groaznic. Îmi place rochia, e clasică. Zâmbesc incomodă pentru că nu se potriveşte cu pantofii. Rareş a venit la maşină şi îmi dă şi cealaltă cutie. S-a gândit şi la pantofi. Îmi spune că mi-a mai luat un parfum, ruj şi rimel. Mă simt din nou femeie.

- Eşti frumoasă. Îmi tresare inima. Nu ştiu ce să-i răspund aşa că privesc pe fereastră. După un timp caseta se termină. Rămân un pic descumpănită. Rareş râde:

- Poţi să alegi alta. Îmi place când e bine-dispus.

- Nu, acum e rândul tău, îi răspund.

- Foarte bine! îmi răspunde pe ritmuri latino. Râdem amândoi. Mi-e teamă să fac vreun gest brusc să nu tulbur vraja. Ne uităm unul la altul. E prea frumos să fie adevărat. Şofează cu-o singură mână. Cu cealaltă mă ţine strâns de mână. E drumul drept şi el ţine cu fermitate volanul. La o curbă îmi dă drumul la mână şi apoi schimbă caseta.

- Gata, ajunge cu nebunia asta! Mi-e teamă că vrea să devină serios. Pune câteva blues-uri franţuzeşti şi comentează cu aplomb versurile. Mă bucur că drumul durează atât de mult. Îmi dă timp să-l cunosc. Îi spun căteva bancuri.

- Nu credeam că poţi fi atât de amuzantă. Trecem pe lângă un panou, dar nu văd ce scrie. Îl surprind pe Rareş privindu-mă. Când ajungem pe pod scândurile trosnesc cu zgomot. Rareş accelerează, dar asta nu opreşte căderea. Simt centura tăindu-mi răsuflarea.

Când mă trezesc am o mână şi-un picior în apă. De undeva se aud încă acordurile unei melodii de Patricia Kass. Realizez că sunt în maşină. Deasupra mea, pe scaunul celălalt, Rareş e inconştient. Încerc să mă mişc, dar o durere puternică mă paralizează. Aud voci şi încerc să vorbesc. E prima dată când îmi dau seama că nu mă pot mişca.

Când deschid iar ochii văd totul ca prin ceaţă. Încerc să-l strig pe Rareş, dar nu pot. Un tip de la SMURD mă întreabă ceva. Nu reuşesc să răspund şi leşin.



***



Popa Marian piveşte pe fereastră. Aş vrea să mă pot uita şi eu. Îl chem cu voce înceată. Îmi răspunde plin de solicitudine. Îmi spune că vărul meu e bine. Presupun că Rareş a spus minciuna asta. Mă întreb însă cât de naiv e preotul ăsta să-l creadă. Aş vrea să-l văd, dar preotul îmi spune c-a plecat. De la accident n-am mai văzut pe nimeni, decât pe preot şi pe Varvara. Mă-ntreb de unde dintr-o dată atâta timp pentru mine: ei, care erau de obicei atât de ocupaţi. Sunt obosită şi nu mai vreau să ştiu nimic. Închid ochii şi adorm. Presupun că-mi pun mereu somnifere-n perfuzii.



***



M-am întors la mânăstire. La început sunt intrigată pentru că nimeni nu comentează nimic, dar apoi zilele trec. Nu mă pot mişca. Doctorii au încercat să mă înveţe să merg cu o cârjă, dar popa Marian s-a grăbit să mă externeze. Avea prea multe treburi rămase nerezolvate.

La început mi-au adus cârja în chiliea mea – primele câteva zile – dar apoi mi-au luat-o. N-avea nimeni timp să mă ajute şi le era frică să nu mă rănesc încercând singură. Stau toată ziua întinsă-n pat şi dacă am nevoie de ceva o chem pe măicuţa Filofteia, mică, bătrână şi gârbovită şi care nu mai poate face munci grele. Uneori adoarme tăcută pe jeţul din chilia mea şi eu mă cufund în gânduri. Mă gândesc la Rareş. Aş vrea să întreb de el, dar de cele mai multe ori nu ştiu cum. Mă simt fericită că m-au luat aici. Cine-ar fi putut avea grijă de mine acolo? Mă-ntreb dacă Rareş m-ar fi ajutat. Apoi renunţ să mă mai întreb ceva.

Zilele trec tot mai grele, sunt momente când îmi anchilozează muşchii şi-mi dau lacrimile de durere. Când m-au adus, Varvara venea şi-mi aducea cărţi. Acum le recitesc de câte două-trei ori. Încerc să memorez pasaje. După un timp exerciţiul ăsta mă oboseşte să adorm.



***





Azi-noapte m-a vizitat Mircea. S-a strecurat în chilia mea pe la miezul nopţii, după ce a plecat maica Filofteia. Mi-a spus că s-a întors Raul în ţară.

- De trei zile încerc să te văd. Îmi vorbeşte în şoaptă. Stăm pe întuneric în chilia mea. Raul a mai încercat şi înainte, îmi mai spune el. Ziceau mereu că eşti în post şi rugăciune.

Mă gândesc la fratele meu. Raul a plecat în Franţa de cinci ani. Mă-ntreb cât de mult s-a schimbat. Mircea îmi spune că umblă după pământurile bunicilor. Îl întreb de ce şi ridică din umeri. Un timp tăcem amândoi pentru că se aud paşi pe coridor, apoi îi spun în şoaptă:

- Pe mine nu mă interesează nimic, am dat tot bisericii. Mircea s-a mai gârbovit acum. Mă întreb dacă are pe cineva. Îi zăresc verigheta o secundă în lumina lunii. Mă gândesc cât timp a trecut.

- Tu ai semnat vreo procură? mă întreabă el la un moment dat.

Răspund firesc:

- Da, pentru popa Marian, când am trecut toate bunurile în patrimoniul bisericii. Îl aud chicotind încet şi-mi aduc aminte că mă enerva ticul ăsta al lui.

- Mai ai vreo copie?

- Da. Ştia sigur că am. Întotdeauna s-a amuzat de această manie a mea de a avea copii după toate actele.

- Dă-mi-o. O scot din fundul dublu al unui sertar. Cu ocazia asta constat că mi-au dispărut unele lucruri. Mă gândesc că le-a luat Varvara, dar nu spun nimic.

Mircea se ridică promiţându-mi că vine şi mâine. Aş vrea să-l rog să mai rămână, dar n-am curajul, aşa că pleacă.



***



A venit Raul să mă scoată din mânăstire. Îl îmbrăţişez. De când l–au arestat pe popa Marian, mânăstirea mi se pare un loc imposibil. Maicile şuşotesc pe la colţuri şi maica Filofteia a refuzat să-şi facă „îndatorirea ei creştinească”, cum numeau ele îngrijirea mea. În locul ei a venit maica Irina, care mi-a comunicat de la bun început că va veni la ore fixe pentru toate nevoile mele şi atât.

Popa Marian şi Varvara sunt la închisoare. Raul mi-a spus c-au fost în apartamentul meu şi c-au vândut tot: tablourile, mobila. Îmi zâmbeşte fericit când îmi povesteşte că mi-a recuperat două sau trei tablouri şi parţial mobila.

La început am refuzat să cred că popa Marian şi cu Varvara puteau să-mi facă asta, dar Raul nu s-a lăsat. Mi-a arătat hârtiile, declaraţiile martorilor. Şi-n plus Varvara se căsătorise – pe ascuns - de câteva luni bune cu popa Marian, care era văduv. Am vorbit toată noaptea atunci şi Raul m-a convins să semnez reclamaţia pentru poliţie. Când a plecat în zori eram plină de ură. I-am spus să vină a doua zi să mă ia. Apoi zilele au trecut şi nu l-am mai văzut pe Raul. Deja credeam c-am fabulat totul, când au venit şi l-au arestat pe popa Marian direct din biserică, din mijlocul enoriaşilor. A lăsat ordine să fie respectate întocmai canoanele bisericeşti. Pe Varvara au luat-o de acasă. E însărcinată şi se zvoneşte c-o să-i dea drumul. De-atunci, Raul a tot încercat să mă ia acasă, dar stareţa a cerut tot felul de hârtii.

Raul a venit azi cu toate hârtiile. Când m-a luat în braţe şi am părăsit chilia m-am strâns toată în braţele lui.

- Ai mai slăbit, mi-a spus. Mi-am îngropat capul în scobitura gâtului lui. O să te îngraş eu din nou şi-o să vezi c-o să şi mergi din nou. Deja am vorbit cu ortoped.

L-am iertat deja că n-a venit la înmormântarea părinţilor. Îl rog să nu plece şi-mi zâmbeşte:

- Mi-am luat concediu pe un an. Mă simt bine.

La poartă m-aşteaptă Rareş. E la fel cum îl ştiu. Nu i-a rămas nicio urmă de la accident. Tresar surprinsă.

- El mi-a scris ce s-a întâmplat, îmi spune Raul.

- Mi-ai dat adresa pentru nişte cărţi franţuzeşti. Am senzaţia că Rareş se dezvinovăţeşte. Nu-mi mai aduc aminte. Parcă vag ştiu că vroia nişte cărţi de istorie de pe la 1800. Mă gândesc că sunt norocoasă.

Rareş ne duce cu maşina. Îmi povesteşte cum după accident a încercat să mă vadă, dar popa Marian sau Varvara erau mereu în drum. Atunci a vorbit cu doctorul. A fost prima dată când a aflat că nu eram călugăriţă şi că popa Marian a plătit spitalizarea. Înregistrarea mea în sânul bisericiii s-a făcut ulterior când popa Marian şi-a dat seama de pericolul de a fi descoperit. Atunci Rareş i-a scris lui Raul şi i-a povestit tot. Raul s-a întors din Franţa cu soţia şi cei doi copii, l-a căutat pe Mircea, care era avocat, şi au început demersurile necesare pentru a remedia situaţia. Între timp Raul a descoperit cu stupoare că popa Marian ceruse în numele meu pământurile bunicilor înapoi de la stat.

- Cred că s-a aşteptat să nu stau prea mult şi să mă întorc în Franţa, îmi spune satisfăcut Raul. Îl recunosc: e acelaşi. Dintre noi doi, el a fost totdeauna mai voluntar. Ştiu că eu eram întotdeauna mai comodă şi preferam să-l las să-şi ia asupră-i şi problemele mele. Îi privesc pe amândoi pe scaunele din faţă şi-mi dau seama ce bine seamănă Raul cu Rareş.

Rareş îmi zâmbeşte tăcut.

- Mai vrei caseta cu Barbra Streisand?

Îmi aduc aminte ca dintr-o altă lume de accident.

- Nu, mai bine altceva.

Dă drumul la radio. Îl surprind privindu-mă în retrovizoare. Mă gândesc că aşa am făcut accidentul.

- Ştii ce scria pe panoul acela dinaintea podului? Îl privesc curioasă pe Rareş. Pod periculos!

Îi zâmbesc pentru că mi-a ghicit gândurile. Îşi ia ochii de la mine şi se uită la drum. Raul continuă să sporovăiască despre isprăvile unuia dintre cei doi copii ai lui. Mă cufund într-un somn uşor şi visez că dansez cu Rareş. Îl aud ca prin vis pe Raul povestindu-mi despre ortoped. Rareş mă ia în braţe şi mă duce aproape adormită în casă. Îmi aduc aminte că i-am văzut casa odată demult, dar numai pe dinafară. Mă duce pe patul din dormitor şi mă înveleşte cu grijă. Raul mă sărută părinteşte pe frunte şi apoi ies amândoi închizând încet uşa. Adorm liniştită. Deja mă simt în siguranţă.

Paste fericit!


Desi ma gandisem la o abordare mai critica a unei urmatoare postari, ma voi multumi cu sarcasticul Bugs Bunny ca Iepuras de Paste...