vineri, 30 iulie 2010

Absorbţia fondurilor europene direct prin găurile din asfalt

E drept că în ultima vreme, cel puţin în România, nimic nu mă mai miră şi nici nu mă mai poate surprinde - poate să se micşoreze impozitele, numărul de parlamentari şi Băsescu să-şi dea demisia (vise, tată!). Dar dacă tot nu mă mai surpinde nimic, am ajuns la nivelul la care remarc filosofic tot ce se întâmplă.
Uite, în ultima vreme mă tot uit la ce produce criza, ş-am constatat cu surprindere cum că ea produce asfalt şi mult şi prost. Până zilele trecute mă întrebam care km din DN1 îl vor repara săptămâna asta. Asta pentru că totuşi merg săptămânal pe DN1. Zilele trecute însă am depăşit acest nivel, pentru că dintr-o dată cineva s-a gândit să-mi scurteze agonia şi a blocat străzile de prin centrul Ploieştiului, adică pe unde stau eu, ca să pot observa zilnic stadiul lucrărilor.
Acum cârcotaşii vor spune: uită-te şi la asta, se dă mare că stă în centru. Poate pe vremuri, acum îmi plâng soarta, pentru că tocmai ce a ajuns absorbţia de fonduri europene fix pe străzile din preajma mea, unde au descoperit simultan multe găuri în pavaj şi s-au apucat cu spor să blocheze strada o săptămână, să scoată bordurile pe care le-au pus acu 2-3 ani, să toarne într-o singură zi  pe o distanţă de vreo 2-3 km(!!!!!! până şi pe mine m-au uimit) un amestec din ăla fantastic de smoală cu pietriş pe o căldură de foc, iar acum le va mai lua altă săptămână să pună bordurile noi, timp în care vor abramburi de tot toată circulaţia. Dar vom absorbi fonduri europene, le vom băga frumos sub fund şi FMI ne va felicita călduros şi nu ne va tăia 20% din fonduri. Şi toate astea în timp ce prin centru Ploieşti-ului mai există case amărâte care n-au apă curentă, iar primăria le-a spus că dacă vor să-şi tragă apă trebuie să spargă strada şi s-o repare pe banii lor. Pe de altă parte amestecul ăla fantastic va duce la prima ninsoare şi la anul alţi bani, altă distracţie. Dar numai pe unde vede soacra FMI. Că de ce să investim unde e nevoie. Facem de 5 ori DN!, de 7 străzile centrale şi pe unde au gropi şi pe unde n-au, şi uite aşa cheltuim pe infrastructură. Just, nu? Inventivi în prostie. De altfel sunt vreo 2 denivelări pe aici pe unde mergi ca la safari. Chiar sunt curioasă dacă le aduc la nivel sau declară strada monument istoric şi le păstrează ca atare.
Vă mai ţin la curent! Şi salutări la guvern aici de la Republica din Ploieşti, salutări faliţilor noştrii! Vivat!

marți, 27 iulie 2010

Simplitatea lucrurilor complicate

Ascultam azi la radio "One of us" şi mă gândeam cât de complex şi totuşi cât de simplu este mecanismul creierului uman, câte conexiuni pentru a ajunge la acelaşi raţionament, la aceleaşi gânduri şi concluzii: "What if God is one of us?" ("Şi dacă Dumnezeu e un oarecare?") Până la urmă ce este atât de neobişnuit, mă întreb şi eu aşa cum se întreabă şi artistul melodiei, aşa cum s-a întrebat şi Bulgakov în "Maestrul şi Margareta", aşa cum mă întrebam şi eu pe vremuri. Dacă totul este în realitate mult mai simplu decât vrem sau putem noi să-l vedem? Dacă toate aceste conexiuni nu sunt decât mult ecuaţii simple, care ne fac pe toţi la un moment dat să ne îndoim de ceea ce nu putem vedea sau atinge, să punem la îndoială ceea ce este dincolo de simţurile noastre? Altfel cum oare am putea ajunge toţi la un moment dat la aelaşi raţionament sau la raţionamente similare? De ce ne-am trezi dintr-o dată împinşi să punem la îndoială ceea ce ni se spune de către cei cu mai multă experienţă? Câţi dintre copii nu tind să pună mâna în flamă, deşi li se spune arde? De ce? Pentru că nu au senzaţia arsurii. Este ceva ce nu au experimentat. Aşa cum divinitatea este ceva ce marea majoritate a muritorilor nu le este dat să experimenteze, poate cu excepţia câtorva extatici. Şi deşi nu-mi este teamă de ceea ce e dincolo, deşi simt că dacă divinitatea există eu nu o voi putea atinge - poate din cauză că la mine sunt prea multe ecuaţii, sau prea puţine, poate pentru că programarea mea e defectuoasă şi mă opresc veşnic în aveeaşi buclă de IF - în ciuda acestei lipse de respect pentru "creatorul Universului", mă voi opri cu micile mele erezii de "maşină programată" aici, lăsând Speranţa să moară ultima. Dar nu va înceta niciodată să mă uimească simplitatea lucrurilor complicate.

sâmbătă, 24 iulie 2010

România - caz de forţă majoră

De cele mai multe ori, forţa majoră este doar un capitol preventiv al unui contract economic. Până la urmă cât de des te poţi întâlni cu un caz de forţă majoră? În SUA mai vine un uragan, în Japonia o tornadă, în România când vine o inundaţie nu e ceaz de forţă majoră. Atunci românii şi-au construit casele pe terenuri inundabile, n-au avut autorizaţii de construcţie, mai lipseşte sa spui că din cauza construcţiilor s-a lăsat terenul şi a urcat apa... Dar dacă e să discutăm de ce unul sau altul nu-şi pot face treaba, atunci e caz de forţă majoră. Ca să vă detaliez un pic, înseamnă că eu nu-mi pot face treaba, pentru că un coleg de birou nu şi-o poate face, din cauza unui funcţionar de la nu ştiu ce instituţie, care la rândul lui nu şi-o poate face din cauza unuia căruia i s-a inundat casa de la ploaie, care nu-ţi poate face treaba din cauza ploii. Este că raţionamentul are o logică infailibilă? Până la urmă totul e un caz de forţă majoră, de la madam Ionescu până la madam Piscupescu, şi noi stăm toţi şi ne luăm cu mâinile de cap aşteptând să pice drobul de sare, şi explicând de la unul la altul cât de grea este viaţa. Şi dacă vi se pare că totuşi această postare nu prea are miez, vă anunţ că invoc şi eu forţa majoră, pentru că din cauza năvălirilor barbare, a cotropirilor romane şi otomane, a războiului cu nemţii, a anilor de comunism, a otrăvirii fântânilor şi a pustiirii satelor, am rămas cu nişte gene debile, care nu ne permit să facem altceva decât să ne văităm...

[Inşala]! Sau după cum zic arabii: "Facă-se voia Domnului!"