marți, 23 martie 2010

Cineva mi-a spus că m-a lovit astenia de primăvară...

...şi de atunci mă tot întreb despre ce primăvară vorbim. Unde este fraţilor primăvara aia? Cred că astenia aia se numeşte nostalgie. Mă gândesc tot mai des la merişorii japonezi pe care i-a adus cineva şi i-a plantat în parc când aveam vreo 12 ani. Ştiu că băieţii jucau fotbal printre ei şi îi rupeau. Oare generaţia mea a fost prima generaţie de barbari? Sau e o genă recesivă care se manifestă la câţiva ani? Şi dacă e aşa, cât durează? Are rost să mai fac şi eu copii? Să-mi fac analize să văd dacă am şi eu gena? Să aştept până se vor face primii copii maipulaţi genetic? Sau poate ar fi mai simplu să ne educăm şi să-i educăm şi pe alţii în spiritul respectului pentru lucruri şi oameni?

Ah, nu, este o soluţie prea evidentă. N-ar merge. Numai ştiinţa ne poate salva. Boală grea, astenia asta de primăvară, toamnă, iarnă, vară... Nu simţiţi că vă loveşte şi pe voi câteodată? Aşa un pic, nu prea tare...

Jurnalul unei tinere fete

ZIUA 1. M-am născut. Ciudat, dar nu mă simt atât de diferită. Toată lumea mă cocoloşeşte şi-mi zâmbeşte. Sunt cu adevărat specială. Au, cine e individul ăsta respingător? Vreau la mama.

ZIUA 2. S-au hotărât deja să mă mărite. Îmi place cum sună. Spun că sunt o fată modernă. Individul respingător apare iar. Orăcăi după mama.

ZIUA 3. Zvonuri sunt că fac nunta, c-or să mă dea că plâng prea mult. Mă întreb ce e ală "plâng". Apare individul respingător şi cineva-mi spune să nu mai plâng. Cred că ei zic că plâng când orăcăi. Mama mă ia în braţe.

ZIUA 4. Am ieşit la soare. Toată lumea îmi arată soarele, dar eu nu văd nimic. Lumea mă oboseşte. Adorm cu mama. 

 ZIUA 5. Nici nu ştiţi ce greu e s-o trezesc pe mama. E complicat să mă înţeleg cu ea aşa la suprafaţă, fără să-i mai pot da un picior în burtică. Ceva îmi spune că nu voi ajunge ca ea. Individul respingător îmi spune că semăn cu el. Îi scot limba.

ZIUA 6. Aici se fac tot felul de experimente ciudate. Şi vorbesc despre un lichid amni... amni... ceva. Cica e ca baia. Râd de ei că vorbesc aiurea.

ZIUA 7. Azi toţi se jură că stau singură, dar m-au ameţit. Toată dimineaţa am văzut numai capete. Regret că n-am făcut nunta într-un loc mai liniştit. O trag de păr pe mama...

joi, 18 martie 2010

Din "Confesiunile unei femei imaginare"

Lumea lui Rareş

Rup zăgazurile tăcerii aşa cum ştiu eu mai bine: printr-un surâs. De la înălţimea gândurilor mele nu mă pot apropia prea mult de zgomot şi de oameni. Îl privesc pe Rareş cât de natural se descurcă în această junglă pestriţă şi îl invidiez. Cineva remarcă cu voce tare că am un surâs condescent şi dispreţuitor superior.  Mă mir de alegerea de cuvinte şi mă întreb dacă persoana respectivă a citit vreodată Fraţii Grimm. Rareş simte cumva frământarea mea şi înţelege că nu voi reuşi vreodată să mă potrivesc undeva. "Te străduieşti prea mult", îmi şopteşte. Ştiu lucrul ăsta dar prefer să nu i-l spun gândidu-mă că voi părea "condescentă şi dispreţuitor superioară". "Ai un început de rid", îmi zâmbeşte Rareş poznaş. "Ah, nu, nu ridica sprânceana, zâmbeşte". Mă uit ciudat la Matei. Noul asociat al lui Rareş este pentru mine o enigmă. "Totul este pentru tine o enigmă", îmi aduc aminte că mi-a spus odată Rareş. "Tot, mai puţin munca. Nu voi putea niciodată să înţeleg cum poţi fi atât de genială la muncă şi atât de neajutorată în societate." Nici eu nu înţeleg. Înţeleg însă că Rareş e busola mea, că într-un fel sau altul el are acea abilitate de a reface punţile înte mine şi lumea dezlănţuită.
Nu zic nimic când îmi simte frica şi mă scoate din mijlocul oamenilor ca să mă ducă în siguranţă, pe teren cunoscut: acasă.