"vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă - da, ploeşteancă! -Naică, şi am sa-ţi torn o revoluţie, da' o revoluţie... să mă pomeneşti!..."
... sa-mi explice si mie cineva... ca nu mai inteleg nimic... singurul lucru care-mi vine-mi minte e o melodie de la Pasarea Colibri: "hai sa ne avem ca frati/ toti suntem putini luati"...
11 martie 2009 http://teatru.weblog.ro/ Am descoperit ca e de faptul e spectacol de la Teatrul Foarte Mic... se pare ca lucrurile nu sunt totusi ce pareau a fi... desi arata ciudat... curiozitatea ma face sa vreau sa vad la ce se refera acest spectacol: la trecut, prezent sau viitor?... o sa va spun cand voi sti...
In ultima vreme gandesc... Simt deja zambetele ironice strapungandu-ma in ceafa: "Nu, zau?". Dintr-un motiv sau altul pare ca ceea ce se intampla in lume nu ma mai atinge. Intr-un fel e trist pentru ca nu pot trai singura in cubul meu de cristal. Pe de alta parte simt ca ar trebui sa am dintr-o data acel plus imens de energie care sa ma propulseze spre cele mai marete si inimaginabile idealuri. Dar in realitate nu ma gandesc decat la scopuri marunte: la fericirea mea, la rasarit, la locuri exotice de vacanta, la ambitii marunte... Sunt la fel ca toata lumea, vreau mereu sa visez si am mereu senzatia ca eu nu sunt decat o veriga din lantul care va genera acel unic, minunat si genial urmas, care ar trebui sa ne faca pe toti stramosii lui mandrii de rezultatele cumulate ale muncii noastre... SImt mereu plafonarea ca pe un sentiment apasator si in cazul meu inutil. Ma gandesc la atatia parinti care au facut la fel si au imbatranit cu frustrarea ca se vor implini prin copilul lor, parinti care si-au dirijat copilul spre implinirea vietii si care l-au condamnat sa traiasca - poate - in aceeasi cochilie de speranta frustrata a lui "copilul meu va fi altfel"... Se spune ca generozitatea incepe acasa... si frustrarea tot acolo se termina. Unde incepe generozitatea ia sfarsit frustrarea. Nimic din ceea ce realizam pe acest pamant in materie de bunuri materiale nu ne va aduce bucurie cum ne poate aduce implinirea viselor. Daca Anghel Saligny ar fi trait azi probabil ca ar fi fost tare nefericit ca podul peste Dunare nu mai exista... sau poate ar fi fost fericit, cine stie?... Asa ca, in ultima vreme ma gandesc... ma gandesc ca dincolo de clisee si zicale singura adevarata e clipa prezenta... Trecutul il stii si nu-l mai poti modifica, viitorul e incert. Daca viitorul meu ar depinde numai de mine as fi oriunde in alta parte decat in acest punct unde ma aflu acum... Din nefericire viitorul este o ecuatie complexa intre multe, mult prea multe vieti, cu infinite ramificatii... Totusi un pas inainte este sa ai un pic din curajul leului (si nu moneda) si din mintea sperietorii, ca sa iti urmezi visele cat mai aproape lasand pe genialul urmas sa-si construiasca nestingherit destinul. Si poate atunci oamenii eliberati de unele constrangeri vor putea sa construiasca intr-adevar viitorul...
Hei, eu vreau ca sa te strig- Nu te-aud ca-mi este frig... Ia o suta de Cinzeaca- Luat deja ca sa ma dreaga- Ia si una de coniac... As lua ca imi este drag Insa il pazeste-un drac Si nu pot sa ma apropii Ca imi cere ganduri proprii- Da-i acolo un gand sau doua- Nu pot, c-or sa faca oua... Gandurile-mi sunt gestante In curand vor naste toate, Si eu sunt din neam divin Ma hranesc numai cu vin- Eu as vrea sa-ti spun o vorba- Ce pacat ca nu e vodka- Are gust de whiskey vechi- Susura bine-n urechi... Hei, imi masori si paharul? De ce vorbesc cu avarul?
Stai, eu strig in urma lui, dar s-a dus al dracului...
Jocul de-a viata (16.07.2008)
Imi calc pe urme... O suta de pasi in pantofii alteia... prin aceleasi noroaie adanci si intunecate aceleasi mocirle de suferinta si tacere... Ma opresc la pasul nouazeci si nou cu sentimentul inefabil ca nu exista sfarsit... nu simt decat teama ca nu e ultimul pas... ma sperie necunoscutul cu fantomele lui... ma sperie orice nu pot controla sau decide... undeva in spatele meu dumnezeu ma irnoizeaza manipuleaza din umbra fiecare situatie sunt prima papusa cu personalitate... prima papusa aroganta cu personalitate, imi explica amuzata divinitatea...
fara comentarii PUNCT DE SPRIJIN Ma ghemuiesc in tacerea primului sunet chiar langa ultimul zambet orb pe care l-am primit drept caritate de la unul din cei care aveau deja prea multe... Ii compatimesc pe cei in nevoie egoista in bunastarea mea de lacrimi varsate sub un acoperis cu patru pereti unde nu prea intra soarele... Sunt una din acele snoabe intelectuale care-si analizeaza prea mult gandurile ca sa le mai poata transforma in emotii si au inima si suflet doar ca organe... Uneori transced catre o forma superioara de viata si ma eterizez ca primul lucru care-mi trece prin minte si tot mai des in ultima vreme aud tacerea ca pe adevarul absolut, irefutabil si monumental... Nu ma mai raportez la lume ci raportez lumea la mine ca fiind unica certitudine din aerul ce ma inconjoara... 4 ianuarie 2009
sunt produsul propriei mele fantezii... si aici nu e nimic neadevarat... toti suntem... in mai mare sau mai mica masura.. probabil ca va intrebati daca sunteti si voi produsul fanteziei mele? probabil ca da, va voi raspunde dupa atata culturalizare cu filme americane supertehnologizate si superpsihologizate... dar daca as lasa la o parte tot ce am vazut si am auzit in ultimii 20 de ani, atunci ma tem ca nici eu, nici voi, nu suntem produsi de nici o fantezie, fie ea rea sau buna... suntem in cea mai mare parte efectele secundare ale societatii de consum... alt cliseu pe care il auzim tot timpul. ce naiba e societatea de consum? noi suntem societatea de consum. minunat, tocmai am ajuns la concluzia ca am evoluat catre canibalism. pentru mine nu e mare problema: oricum incerc sa ma abtin sa mai mananc carne de ceva timp ca sa-mi mentin silueta. dar in locul vostru m-as feri daca as avea numele morcov, rosie sau castravete. acum, daca stau sa ma gandesc bine ultima data cand am verificat numele meu era roxana, care in persana inseamna zori de zi. cu alte cuvinte societatea asta de consum se hraneste cu aer de la mine. dar pana la urma cat aer sa dau si eu? asta deja e exploatare: eu mereu aer proaspat si in schimb ma aleg cu tot felul de nume de flori, de pietre si zeitati mitologice grecesti. iar daca vreau legume trebuie sa ma duc tot la piata. cred ca e timpul sa mai schimbam un pic forma de guvernamant, zic eu... sa lasam de-o parte canibalismul si iobagia la biroul firmei, sa ne emancipam si sa mai vedem si dincolo de lanturi... ca doar n-om trai o vesnicie...
Uneori scot cadavrele din dulap (eu nu ma incurc cu schelete, nu am rabdare pana la acea faza de productie?! :D). Chiar daca mi-am pierdut din verva mea obisnuita sper ca ma veti lua si asa romantica, nostalgica. Dar stati linistiti: incep luni munca... imi revine muza... haosul cotidian...
Bocet de Craciun Pierduti la poarta sufletului ingerii se intorc timizi in Rai unde asteapta cuminti primele raze de soare care-mi incalzesc pleoapele inghetate de roua si topesc de pe gene bruma...
Prima zbatere de lumina aduce un suspin de fericire ca si cum as fi uitat cum e sa fii vie sa respiri aer si nu pulbere de stele sa te ude ploaia si sa te inconjoare mirosul florilor...
Ma trezesc intr-o lume straina in care nu exista fericire si nu se daruiesc decat cuvinte potrivite prea mult in causul sufletului ca sa mai incalzeasca inimi...
Este prea mult de la ultimul Craciun la care am daruit ceva sec de atata tacere sufletul isi taraste agonia pe scarile lumii coborand in tacere spre Iad...
25 decembrie 2008 Pagina de jurnal
Rup din mine bucati ca sa-ti dau tie sa te indestulezi cu carne de om sa-i simti gustul de sare topindu-se in gura si sa nu poti uita vreodata ca eu traiesc ca m-a-nghitit rechinul din tine bucata cu bucata, inima intai, ca si cum ar fi fost primul si cel mai gustos dintre organele ce zaceau in cavitate. Si mi-a marturisit cu gura plina de satisfactie c-ar fi-nceput cu sufletul de l-ar fi putut gasi daca nu i-as fi schimbat in fiecare zi locul in alt borcan cu azot lichid, ca sa inghete, sa prinda si el acolo un pic de nemurire, macar el, daca eu nu pot. Si-n plus nu-i placea creierul meu ca nu era rotund ca o nuca de cocos ci mai degraba ridat ca un mar putred- si nici macar nu eram atat de batrana cat pentru a fi gaunoasa si cenusie pe dinauntru- Ba chiar aratam apetisanta pe dinafara, mi-a spus el dupa ce si-a lins degetele cu multumire si-a platit un bacsis gras chelnerului ca l-a servit cu un castronel de apa de maini cum nu se face in alte locuri mai sordide unde sa frangi inimi e un delict si nu te poti spala pe maini atat de usor.
13 martie 1999
Regret
Imi arunc sentimentele ca pe niste poveri inutile ca pe aerul care m-apasa Sunt de gheata si piatra inutila metafora a vreunui ucenic al carui zbor celebru s-a oprit din nou prea devreme nu sufar decat batjocura si regretul a ceea ce-ar fi putut fi Imi caut in amintire imaginea formei perfecte prima alunecare molcoma a curbei ovalul senin al fetei colturile lungi ale ochilor muschiul lung barbatesc al piciorului indoitura palmei pe san fiorul... fiorul tacut al primului sarut...
Se sparge in cioburi imaginea perfecta nu mai am sentimente de care sa fug si ucenicul meu a lasat inutile adaosuri pe statuia din a carei marmura imperfecta nu va putea sa rasara vreodata luciul de alabastru al zeitelor antice...
23 februarie 2002
Mi-e dor...
Mi-e dor de nepasarea in care ne-adanceam Indiferenti la lume dar si la soarta noastra- Mi-e dor de fericirea cu care ne traiam Din doua carti eterne o singura prefata...
Mi-e dor de agonia in care asteptam Sa vina noaptea-adanca dintr-un senin de zi, De vocea ta cea calda, de zambetu-ti pe fata, De lungile minute cand te stiam ca vii...
Si nu mi-e dor de multe caci tot a fost prea scurt- Ne-am aruncat in lume prea tineri si prea goi- Si daca simt regretul de-a nu fi fost mai mult Este pentru ca astazi doar eu mai sunt din noi.
Si in singuratatea care-mi creste sub pleoape, In noaptea tot mai neagra ca un adanc de mare, Visez ca tu ma cauti si ma chemi cateodata, Si stau mereu atenta s-aud a ta chemare.
