sâmbătă, 21 august 2010

Compasiunea - monedă de schimb

În ultima vreme tot ce aud sunt învinuri şi reproşuri, sunt şoapte indignate şi circ. Nu voi putea niciodată să înţeleg atâta nevoie de dramatism, de fabricaţie a ceva ce nu există, de accentuare a unor sentimente până la extrem. Dar mai mult nu voi înţelege această cealaltă extremă: sunt un singur om. Nu am pretenţia că poţi schimba singur lumea, dar cu riscul de a mă repeta trebuie să începi cu tine pentru a o schimba. Nu cu vecinul, nu cu obiceiurile lui. Îmi promit tot mai des că mă voi alinia la standardele generale şi că nu-mi va mai păsa, dar nu pot. Nu pot nicodată să fiu atât de nepăsătoare încât să spun că până la urmă toate lucrurile sunt destinate a se întâmpla într-un anume fel şi că noi nu le putem schimba. Mă umple de frustrare tragedia de la Giuleşti şi mă gândesc uneori că poate e şi vina mea. Aşa un procent infim, cum sunt în compoziţia aerului alte gaze decât oxigenul şi azotul. Mi s-a întâmplat foarte des în ultima vreme să dau nas în nas cu sistemul sanitar românesc. Mi s-a întâmplat să dau nas în nas cu România. O salut în fiecare dimineaţă de la volan, de pe stradă, din mers. Aceeaşi Românie nepăsătoare în care totul e o datorie chinuitoare. Dar datoria această pare să se moştenească din tată în fiu la un număr infinit de generaţii. Ne naştem cu vocaţia de a fi martiri, şi atunci profităm la maxim de ea. Ne construim în interiorul ei propria noastră poveste, cea a frustrărilor din sistem, a durerilor noastre de a nu fi apreciaţi la adevărata valoare. Şi atunci ne creâm propria monedă de schimb. Suntem cei care merităm compasiune. O cumpărăm ieftin şi o dăm scump. Mi s-a întâmplat să aud că oricum erau copii cu probleme. Tocmai de aceea aveau mai mult nevoie de compasiune, de atenţie. Pretindem că suntem civilizaţi. Animalele în junglă se întorc să-şi apere puii, se străduie să-i crească, noi îi punem în spatele zidurilor de beton şi uităm de ei. Suntem prizonierii propriei noastre nepăsări. Sistemul sanitar e prost? Este pentru că noi l-am lăsat să fie. Câţi dintre noi suntem capabili să protestăm cu adevărat împotriva nedreptăţilor? Să aruncăm cu pietre în Boc care evaluează viaţa unui copil între 5000 şi 3000 de lei (mai puţi decât banii pe o lună pentru un europarlamentar), în Băsescu, care caută deturnări de fonduri din 4 miliarde de lei. Şi dacă găsiţi deturnările, monsieru Băsescu, ele vor aduce înapoi copii morţi? Vor şterge cu ceva faptul că era o singură asistentă la 11 copii? Că poate acea asistentă considera aceşti copii ca pe o datorie şi că nu era necesar să fie mereu lângă ei? Că până la urmă s-uau născut "inegali" şi cu slabe şanse de supravieţuire? Şi până la urmă ce sunt 4 miliarde de lei? 900 de milioane de euro? Sunt aparate care costa sute de mii de euro un aparat. Gcal  creste in fiecare an. Pretul la benzina creste de cateva ori pe an, dar de scăzut nu scade niciodată. Sunt mari companii care fac pe an cifră de afaceri de 2-3 miliarde, companii care nu percep taxe indiferent de situaţia economică. Vorbim de companii care reduc preţurile ca să se menţină pe piaţă, în timp ce statul care tot timpul încasează şi mai şi măreşte taxele vorbeşte de 4 miliarde de lei de parcă ar fi cel puţin tezaurul plecat la ruşi.

Nu ştiu cine mai suntem noi şi nu ne mai recunosc. Nu ştiu ce oameni putem să fim să trăim aşa unii cu alţii. Cei care dau şpagă cu cei care primesc, cei care primesc cu cei care plătesc. Cum se poate să nu-ţi pese? Să ajungi la nivelul ăsta de animal în care să te gândeşti doar că până la urmă asta e soarta? Mi s-a spus adesea că sunt prea sensibilă, că las prea multe lucruri să mă afecteze. Poate că le las, dar dacă în momentul ăsta n-aş simţi durerea, frustrarea şi oripilarea pe care le simt, viaţa mea n-ar mai avea rost. Am nevoie de oameni ca să simt că sunt vie, de fiecare dintre ei, de cei urâţi şi de cei frumoşi, de cei slabi şi de cei puternici, de cei tineri şi de cei bătrâni, şi îi voi ajuta pe toţi atât cât pot, chiar dacă eu nu cred că există un Rai şi că voi fi răsplătită. Pentru că dacă a existat un Dumnezeu care ne-a creat atât de strâmbi şi ne lasă să ne chinuim atât, este un Dumnezeu imatur. Şi existenţa unui astfel de Dumnezeu e un truism. Din păcate cred că e timpul să acceptăm că noi suntem singurii resposabili de consecinţele faptelor noastre. Că Dumnezeu nu trebuia să supravegheze copiii nu trebuia să stabilească reduceri bugetare şi nici să facă multe alte lucruri pe care Marele Marinar şi cu bravul său Timonier le-au făcut, ei şi înaintaşii lor. Şi atunci când vom accepta acest lucru şi nu vom mai folosi compasiunea ca monedă de schimb vom simţi într-adevăr că primim.

Un comentariu: