Pe masura ce inaintez in viata mi se pare ca ma apropii tot mai mult de un final si ca acest final nu este cel pe care-l doresc, ca nu vine la momentul potrivit si ma simt privata de acea rasplata a celor care n-au facut nimic rau. Imi aduc aminte de vremuri demult trecut cand a face nimic rau nu insemna pur si simplu a nu face nimic, ci a face ceva, cat de putin, dar bun. Erau vremuri cand exista acel impuls de a face bine, cand ma motiva dorinta de a vedea oameni fericiti, vremuri cand credeam cu naivitate ca actiunea se egaleaza cu reactiunea. Cei mai in varsta obisnuiesc sa-mi spuna ca am ajuns prea devreme la aceasta oboseala matura, insa stau si ma gandesc ca toti am ajuns prea devreme aici, ca am avansat tehnologic dincolo de limita imposibilului si tocmai imposibilul este cel care ne pune la incercare. Daca ar fi sa-mi aduc aminte ultima data cand am facut o fapta buna, cand ne-am intalnit prietenii mei si cu mine pentru o cauza nobila, nu-mi vine in minte decat: acum multi ani. Timpul are din nefericire acea dimensiune atemporala a frustrarii in care ne trezim cu totii prinsi. E ca si cum pana acum cineva ne-ar fi amagit cu cele mai frumoase iluzii intr-o padure sublima si ne-a lasat acolo flamanzi si goi. Simt asta in fiecare din cei din generatia mea, independent de criza financiara, foamea mondiala sau razboiul din Irak. Suntem niste oameni pierduti, fara vise si fara sentimente. Ne dorim cele mai noi minuni ale tehnicii, cele mai scumpe automobile, electrocasnice, telefonae, computere... nu mai avem nimic din visele si inocenta tineretii inainte sa implinim varsta majoratului. Traim intr-o lume care invata copiii de clasa intai valoarea banului. A fost de curand in a nu stiu cata reluare filmul "Ziua Independentei" cu Alan Alda. Filmul nu are nici o legatura cu SF-ul cu Will Smith. Este un film in stilul lui Alda, un pamflet la adresa societatii contemporane. Ideea care se repeta pe toata durata filmului este: "ce vor tinerii?". Raspunsul este chiar in finalul filmului: "sex, distrugere si violenta". Pentru asta vin ei la cinematograf, asta e singurul lucru pe care vor sa-l vada. Intotdeauna cand am vazut acest film, m-am autoexclus din aceasta categorie, mai ales ca am vazut filmul prima data dupa ce implinisem 20 de ani. Astazi insa m-am surprins fugind de comediile romantice cu sfarsit siropos si ireal, acel sfarsit de "au trait fericiti pana la adanci batraneti", si refugiindu-ma in "Minti criminale", pe AXN, la un episod care mustea de sex, distrugere si violenta. Inainte fugeam tocmai de aceste mizerii ale vietii, astazi le caut. Si mai ales cu cata detasare urmaresc acaesat actiune sinistra si cu cata ipocrizie ma uit tocmai la acest serial, eu care desi sufar cand vad oamenii cersind pe strada rupti de frig si foame, fug de ei de teama c-ar putea sa ma prade. Cine sunt eu, cine sunt ei? Cum ar trebui sa se numeasca acest sentiment: egoism sau autoconservare?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu