"-cred ca facem ceea ce trebuie pentru cetatenii Romaniei, chiar daca in momentul de fata pare o sinucidere politica" S. Vladescu

Da, un adevărat martir. Staţi o clipă, să-mi storc o lacrimă din colţul stâng al ochiului şi una din dreptul pentru respectarea democraţiei şi a echilibrului puterilor în stat... 

Pepiniera de prostie sau unde cresc politicienii...

... într-un an câţi alţii în 10?... Păi pe unde pot şi ei săraci: prin străinătăţuri departe de mama şi de tata, că mai bine să le ducă dorul, decât să le ducă grija. Şi pe urmă vin ca nişte flori şi ne explică una bucată dră Preşedinte că tinerii români sunt superficiali şi răi şi una bucată conaş Prigonius care ne explică atotştiutor că el se pricepe mai bine decât alţii de pe aici că el a mai organizat gunoi... Dacă ieşea poate vedeam şi noi nişte concasoare pe la guvern, chit  că probabil după aia se instala monopolul de stat... Dar lasă că tot o avem pe dra Preşedinte, care o să vină înapoi să ne explice ce şi cum cu normele europene, că acum învaţă acolo: e studentă conştiincioasă, auzeam pe undeva prin media... De javrele bătrâne nu mai vorbesc: alea-s şcolite prin şcoli vechi şi de renume şi mai au şi şcoala vieţii. Iar oamenii cinstiţi nu sunt primiţi sigur acolo, n-au IQ-ul suficient de mic şi obrazul suficient de gros. Aşa că singurul lucru ce ne lipseşte să ne aliniem la Europa e să căpătăm concepţia lor de basm privind alegerile cinstite: sunt feerice, dar nu se întâmplă în realitate. Ce prezenţă la vot? Ce datorie civică? Eutanasiaţi-i ca pe comunitarii politicieni să nu mai sufere, că latră degeaba la alegeri, te uiţi la ei şi nu vezi decât zmei şi zmeeie. Nu degeaba câştigă actorii demnităţi guvernamentale prin SUA, alora măcar le place să fie minţiţi frumos, profesionist, cu ştaif. La ei întâi îi premiază pentru minciună, apoi îi aleg. Dar ce zic eu? Noi avem aici o adevărată pepinieră de Oscaruri. Ce efecte ar mai fi făcut Cameron cu flacăra violetă.... invidia întregului Hollywood. Îl aşteptăm cât mai curând. Faţă de Gene Hackman sau Harrison Ford, chipeşul, voinicul şi incoruptibilul nostru marinar joacă pe salariu mult mai mic un rol cu mare succes la box-office. Il prinde tare bine rolul de ticălos. Prefigurez un succes mai mare decât al lui Dexter. Şi poate să ni-l trimită la schimb pe Bruce Willis să ne salveze pe toţi din versiunea asta adacabrantă a Titanicului combinată grotesc cu genialul produs indigen Titanic Vals.

Dreptul la opinie

Văd pretutindeni numai indignare, numai voci ridicate. Toată lumea se revoltă, toată lumea se exprimă. Fiecare are dreptul lui la opinie, separat de al celorlalţi. Nu ne aliniem unul lângă celălalt: umăr la umăr. Şcoala ne-a învăţat să ne exprimăm articulat. Suntem cu 2% mai deştepţi decât Europa.

Deşteaptă-te române, 4% nu e foarte mult faţă de 2%. E tot o mică minoritate. Şi e în scădere, pentru că se tot duc cu fiecare zi ce trece. Elevii se pregătesc intens pentru bacalaureat pentru că sunt deja acceptaţi la universităţi din străinătate. Nu e nimic genial în ţara asta. Nu mai e demult. Suntem pe zi ce trece tot mai îndobitociţi, mai înrăiţi, mai ai naibii. Ne uităm urât la omul care trece pe stradă, îi ştergem zâmbetul de pe buze: el de ce să zâmbească dacă noi nu putem?

Au fost vremuri când mă mândream cu imparţialitatea mea, cu judecata mea logică şi raţională. Nu astăzi. Undeva pe drum m-am plafonat şi eu şi visele mele. Învii din când în când uitându-mă la lumea de afară. Îmi prieşte câte o excursie în străinătate. Mă calmează oamenii liniştiţi şi drăguţi. Anul trecut vorbeam cu o vânzătoare din Belgia şi mă întreba cum e în România, ca apoi să comenteze pe un ton resemnat că nici politicienii lor nu ţin seama de omul de rând. Şi ei o ştiu. Şi ştiu că oamenii de rând sunt toţi săraci şi amărâţi şi se salută între ei şi vorbesc, se ajută. Nici ei n-au schimbat politicienii, şi ai lor sunt la fel de răi, dar fie au avut, fie au dobândit mentalitatea bunătăţii omului de rând, a celui care-şi "munceşte" zilele ca să trăiască. Şi sunt amabili şi drăguţi. Şi credeţi-mă că ştiu suficientă franceză ca să înţeleg o înjurătură dacă o aud. Şi cu excepţia unui singur individ beat mort la ora 9 dimineaţa, care înjura ca la uşa cortului (unul în 10 zile de excursie), restul oamenilor erau calmi şi politicoşi. Şi fac pariu că nici politicienii lor nu-şi spală rufele în public. Sinceritatea şi mitocănia nu merg mână în mână. O să vă dau exemplu piesa arhicunoscută a coorăşeanului meu, Nea Iancu Caragiale: "O scrisoare pierdută". Atât Caţavencu, care era de o mitocănie grosieră cât şi Dandanache, galant şi amabil, erau nişte mari mincinoşi. Puneţi un egal între ei şi Băsescu, respectiv Geoană şi alţii ca ei, şi veţi vedea geniul lui Caragiale... El era în cei 4% şi şi-a sfârşit zilele la Berlin, exilat... Azi nu mai e nevoie să-i exilăm: le micşorăm salariile şi pleacă singuri. Cei care au curaj să plece, cei care înţeleg că suntem la fel de emigranţi acolo cum suntem şi aici. Ceilalţi ne planofăm şi aşteptăm să vină de undeva schimbarea şi zâmbim condenscent către câte o voce ridicată: "Are dreptate omul, dar trebuie să fim civilizaţi"... Acţiune şi reacţiune dragii mei: civilizaţia se aplică numai în civilizaţie...

Există acel principiu fizic, pe care cei ce ajung să mai dea pe la şcoală după ce învaţă alfabetul şi cum să joace jocuri pe calculator, îl studiază undeva prin gimnaziu, cunoscut şi ca principiul al treilea al mecanicii sau legea a treia a lui Newton:

"Când un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă (numită forţă de acţiune), cel de-al doilea corp acţionează şi el asupra primului cu o forţă (numită forţă de reacţiune) de aceeaşi mărime şi de aceeaşi direcţie, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut şi sub numele de Principiul acţiunii şi reacţiunii. "
Sursa Wikipedia
Şi acum ajung la DREPTUL MEU LA OPINIE. Şi îi voi răspunde pe această cale unui blogger mai vechi, de la care mă voi scuza anticipat că, luată de val, nu am solicitat aprobarea înainte să pun link către blogul lui Hai la HOARA, mai flacai !. Şi îi voi spune că domnul Hoara a scăpat ieftin doar cu suc pe el, întrucât precis venise să mai înşire nişte RAHAT, asta ca să mă menţin în limitele politeţii şi să nu folosesc un alt cuvânt mai de toaletă. Cât despre dat în capul lui Băsescu şi al lui Boc? Nţţţţţ... Dragul meu, nici toată ţara asta nu produce cât ne-ar trebui pentru o atare reacţiune. Iar acum de când cu criza, o să ajungem iar la ciorbă de leuştean şi ştevie, mai subţire aşa, nu trece dincolo de obrazul blindat. Dar sunt sigură că istoria ne va răzbuna... o să existe alături de patricidul, fatricidul şi cred că şi-a omorât şi un fiu (?!) Constantin şi sfântul Traian Dobitocul... Misterioase sunt căile Domnului!

La inceput mă sufocam...

... de neputinţă şi de frustrare. Mi-am compus în cap un întreg discurs care ar fi trebuit să capete forme revoluţionare. Apoi m-am lăsat prinsă de cotidian şi mi-am dat seama că am pierdut momentul propice să mă arunc asupra morilor de vânt. Aşa că din toată fervoarea mea belicoasă n-a mai rămas decât o tristă constatare că lumea nu se schimbă, asta ca să nu fac constatarea de-a dreptul tragică despre lumea ce se schimbă în jurul nostru (while I was asleep, vorba cântecului). 

Bunica mea avea o vorbă, pe care multe bunici o au: "că nicăieri nu umblă câini cu covrigi în coadă". Eu cred că s-a înşelat. Sunt locuri, ce-i mai drept mai rare în lume, mai dese la noi - statistic vorbind noi avem şi mai mulţi câini, dacă numărăm şi comunitarii - deci, sunt locuri unde câini umblă cu covrigi în coadă. Şi acum câinii încovrigaţi s-au mutat în ograda bugetarilor, pe care după ce îi dă Băsescu afară că-i criză şi ei s-au înmulţit ca ciupercile - dar fără ploaie - îi salvează Senatul printr-un revoluţionar proiect Senatorii propun subventii egale cu indemnizatia de somaj pentru firmele care angajeaza bugetari disponibilizati. Pot să întreb şi eu ca omul prost ce au aşa deosebit bugetarii de trebuie să aibă aşa un ajutor special al lor? Există deja o subvenţie pentru firmele care angajează şomeri. De ce trebuie să fie una specială şi pentru bugetari? Ba încă bugetarul va trebui angajat cu salariul egal cu indemnizaţia de şomaj care i s-ar fi cuvenit, şi firma va primi subvenţie egală cu aceeaşi indemnizaţie. Încă odată, îmi scuzaţi impertinenţa şi neştiinţa, dar până la urmă statul nu plăteşte aceiaşi bani indiferent că ăla stă acasă şi freacă menta sau se angajează? Şi pe urmă vouă nu vă strigă pe la urechi DISCRIMINARE? Adică ăla care iese de la patron - mulţi ciufuliţi după discuţii îndelungate cu patronul şi demisii forţate - ăla nu e merituos să aruncăm toţi la comun bani pentru el? E merituos doar ăla pe care îl expulzează marinarul, care conform regulilor pe mare îl lasă la apă într-o barcă de salvare cu provizii. Ce bine e să ai şef marinar!

Şi dacă statul îi dă afară că n-are de unde să-i plătească, de unde scoate subvenţiile? Sau subvenţiile se dau joi după miercurea ciuc, aşa că scapă şi ei de-o gură de şomer pe durată nedefinită?

Uneori stau şi mă întreb:

- parlamentarii ăştia chiar ne cred pe toţi un popor de tâmpiţi? sau

- parlamentarii ăştia chiar sunt atât de tâmpiţi? sau

- noi ne conformăm să fim tâmpiţi?

Dar sunt toate întrebări retorice. Pe urmă mă întorc cuminte în banca mea şi stau acolo până-mi trece. Noroc că mă ţin ăştia mai mereu în priză, că altfel aş face "bancocită", boală grea dobândită de la statul degeaba pe bancă, mai ales pe aia parlamentară. Şi uite aşa mă bucur eu că trăiesc în România unde limba oficială este toată o poezie şi orice expresie e o licenţă poetică. Voi nu?

Din Confesiunile unei femei imaginare (II)

Accidentul

E prima noapte când ies. M-am hotărât după îndelungi parlamentări introspective. Instinctul îmi spunea demult că făcusem o greşeală, dar raţiunea nu o putea accepta. Era un calcul atât de simplu: părinţii îmi muriseră, Raul plecase, Mircea nu îmi mai adresase niciun cuvânt de la acea memorabilă gafă. M-am trezit dintr-o dată cu un gol în jurul meu: o diplomă de licenţă, un apartament frumos mobilat şi o viaţă care nu mai era a mea.

Atunci am cunoscut-o pe Varvara: înaltă şi slabă ca o schivnică, cu părul blond cânepiu, cu nişte ochelari rotunzi de sârmă, cu veşnicele ei haine gri şi cu ajutoarele pentru copii, văduve şi orfani. Dăduse un sens vieţii mele, umpluse golul orelor de după servici. A apărut apoi şi popa Marian şi-ntr-un final mânăstirea. Nu fusesem niciodată o fire bisericoasă şi înainte aveam o viaţă destul de activă, peste care s-a aşternut dintr-o dată liniştea. De aceea când i-am întâlnit pe oamenii aceştia mereu dispuşi să mă ajute, am avut impresia redescoperirii paradisului. Am renunţat la tot restul pentru asta: cărţi, muzică, viaţă. Am crezut că totul va fi simplu, că-mi voi găsi o familie, că voi primi şi eu ceva în schimb.

Astăzi însă muncesc fără speranţă, îmi lipseşte motivaţia scopului. Pe Varvara o văd tot mai rar, e mereu plecată, popa Marian vine doar la slujbă, celelalte călugăriţe când nu muncesc stau în chilia lor şi se roagă. Câteodată simt că îmi este dor să mai aud şi altceva decât sunetul clopotului, dar ce-aş putea face? E un sat mic şi toată lumea o ştie pe călugăriţa cea tânără. Şi Rareş o ştie, dar lui nu-i pasă. E unul din acei profesori tineri cărora nu par să li se aplice regulile şi care se comportă ca mari cuceritori. M-am întrebat mereu ce l-a făcut să vină să-şi îngroape viaţa aici, poate chiar mai des decât m-am întrebat pe mine însumi de ce am făcut-o. Uneori aş vrea să-l întreb cu voce tare, dar simt intuitiv că nu a sosit încă momentul şi îmi înfrânez această pornire spre indiscreţie.

Rareş mă aştepta la zidul mănăstirii, ca să mă ajute să-l sar. Fusese relativ simplu să scot o scară dintr-o magazie după ce toată lumea s-a retras, dar nu era atât de simplu să sar peste gardul înalt în uliţa lăturalnică unde stabilisem cu Rareş să ne vedem.

- Călugăriţele sunt foarte uşoare, s-a hlizit el în timp ce ne urcam în maşină. Probabil că ţineţi mult post. Ridică geamul pe partea ta, să nu te tragă curentul, mi-a spus el ca unui copil.

- Nu! Vreau să-mi bată vântul în faţă, i-am spus.

A dat din umeri. Are gesturi de copil. Mă întreb uneori cine pe cine imită la şcoală: el pe copii sau copiii pe el.

- Îţi dau voie să alegi muzica. Se simte că e bine-dispus.

Îmi plac şi gusturile lui la muzică. Nu mă pot hotărî, dar parcă mi-e dor de un cântec al Barbrei Streisand. Îmi face complice cu ochiul:

- Exact cum mă gândeam şi eu. Îi zâmbesc.

- Mă simt ca o şcolăriţă fugită din tabără. Zâmbeşte ştrengăreşte:

- Eu simt nevoia unei ţigări. Înclin din cap că-i dau voie. E unul din puţinele mele vicii, îmi explică el, mormăind apoi printre dinţi ceva despre cineva care-l critica. Înţeleg că nu vrea să vorbească despre asta şi nu insist.

- Eşti sigur că e suficient de departe localul? Dintr-o dată simt că mă încolţeşte teama.

- Da. Şi cred c-ar trebui să opresc să te schimbi.

A tras maşina pe un drum lateral. E seară şi nu e nimeni. E prima dată când realizez cât de puţin îl cunosc. Mi se pare ameninţător în penumbră şi cu vârful ţigării roşu aprins.

- Sper să-ţi placă rochia, îmi spune el şi îşi ia ţigările şi pleacă. Îl urmăresc cu privirea până se aşează pe iarbă cu spatele la maşină. Încep să mă îmbrac cu gesturi lente. Mă bucur că nu mi-am tăiat părul, aş fi arătat groaznic. Îmi place rochia, e clasică. Zâmbesc incomodă pentru că nu se potriveşte cu pantofii. Rareş a venit la maşină şi îmi dă şi cealaltă cutie. S-a gândit şi la pantofi. Îmi spune că mi-a mai luat un parfum, ruj şi rimel. Mă simt din nou femeie.

- Eşti frumoasă. Îmi tresare inima. Nu ştiu ce să-i răspund aşa că privesc pe fereastră. După un timp caseta se termină. Rămân un pic descumpănită. Rareş râde:

- Poţi să alegi alta. Îmi place când e bine-dispus.

- Nu, acum e rândul tău, îi răspund.

- Foarte bine! îmi răspunde pe ritmuri latino. Râdem amândoi. Mi-e teamă să fac vreun gest brusc să nu tulbur vraja. Ne uităm unul la altul. E prea frumos să fie adevărat. Şofează cu-o singură mână. Cu cealaltă mă ţine strâns de mână. E drumul drept şi el ţine cu fermitate volanul. La o curbă îmi dă drumul la mână şi apoi schimbă caseta.

- Gata, ajunge cu nebunia asta! Mi-e teamă că vrea să devină serios. Pune câteva blues-uri franţuzeşti şi comentează cu aplomb versurile. Mă bucur că drumul durează atât de mult. Îmi dă timp să-l cunosc. Îi spun căteva bancuri.

- Nu credeam că poţi fi atât de amuzantă. Trecem pe lângă un panou, dar nu văd ce scrie. Îl surprind pe Rareş privindu-mă. Când ajungem pe pod scândurile trosnesc cu zgomot. Rareş accelerează, dar asta nu opreşte căderea. Simt centura tăindu-mi răsuflarea.

Când mă trezesc am o mână şi-un picior în apă. De undeva se aud încă acordurile unei melodii de Patricia Kass. Realizez că sunt în maşină. Deasupra mea, pe scaunul celălalt, Rareş e inconştient. Încerc să mă mişc, dar o durere puternică mă paralizează. Aud voci şi încerc să vorbesc. E prima dată când îmi dau seama că nu mă pot mişca.

Când deschid iar ochii văd totul ca prin ceaţă. Încerc să-l strig pe Rareş, dar nu pot. Un tip de la SMURD mă întreabă ceva. Nu reuşesc să răspund şi leşin.

***

Popa Marian piveşte pe fereastră. Aş vrea să mă pot uita şi eu. Îl chem cu voce înceată. Îmi răspunde plin de solicitudine. Îmi spune că vărul meu e bine. Presupun că Rareş a spus minciuna asta. Mă întreb însă cât de naiv e preotul ăsta să-l creadă. Aş vrea să-l văd, dar preotul îmi spune c-a plecat. De la accident n-am mai văzut pe nimeni, decât pe preot şi pe Varvara. Mă-ntreb de unde dintr-o dată atâta timp pentru mine: ei, care erau de obicei atât de ocupaţi. Sunt obosită şi nu mai vreau să ştiu nimic. Închid ochii şi adorm. Presupun că-mi pun mereu somnifere-n perfuzii.

***

M-am întors la mânăstire. La început sunt intrigată pentru că nimeni nu comentează nimic, dar apoi zilele trec. Nu mă pot mişca. Doctorii au încercat să mă înveţe să merg cu o cârjă, dar popa Marian s-a grăbit să mă externeze. Avea prea multe treburi rămase nerezolvate.

La început mi-au adus cârja în chiliea mea – primele câteva zile – dar apoi mi-au luat-o. N-avea nimeni timp să mă ajute şi le era frică să nu mă rănesc încercând singură. Stau toată ziua întinsă-n pat şi dacă am nevoie de ceva o chem pe măicuţa Filofteia, mică, bătrână şi gârbovită şi care nu mai poate face munci grele. Uneori adoarme tăcută pe jeţul din chilia mea şi eu mă cufund în gânduri. Mă gândesc la Rareş. Aş vrea să întreb de el, dar de cele mai multe ori nu ştiu cum. Mă simt fericită că m-au luat aici. Cine-ar fi putut avea grijă de mine acolo? Mă-ntreb dacă Rareş m-ar fi ajutat. Apoi renunţ să mă mai întreb ceva.

Zilele trec tot mai grele, sunt momente când îmi anchilozează muşchii şi-mi dau lacrimile de durere. Când m-au adus, Varvara venea şi-mi aducea cărţi. Acum le recitesc de câte două-trei ori. Încerc să memorez pasaje. După un timp exerciţiul ăsta mă oboseşte să adorm.

***

Azi-noapte m-a vizitat Mircea. S-a strecurat în chilia mea pe la miezul nopţii, după ce a plecat maica Filofteia. Mi-a spus că s-a întors Raul în ţară.

- De trei zile încerc să te văd. Îmi vorbeşte în şoaptă. Stăm pe întuneric în chilia mea. Raul a mai încercat şi înainte, îmi mai spune el. Ziceau mereu că eşti în post şi rugăciune.

Mă gândesc la fratele meu. Raul a plecat în Franţa de cinci ani. Mă-ntreb cât de mult s-a schimbat. Mircea îmi spune că umblă după pământurile bunicilor. Îl întreb de ce şi ridică din umeri. Un timp tăcem amândoi pentru că se aud paşi pe coridor, apoi îi spun în şoaptă:

- Pe mine nu mă interesează nimic, am dat tot bisericii. Mircea s-a mai gârbovit acum. Mă întreb dacă are pe cineva. Îi zăresc verigheta o secundă în lumina lunii. Mă gândesc cât timp a trecut.

- Tu ai semnat vreo procură? mă întreabă el la un moment dat.

Răspund firesc:

- Da, pentru popa Marian, când am trecut toate bunurile în patrimoniul bisericii. Îl aud chicotind încet şi-mi aduc aminte că mă enerva ticul ăsta al lui.

- Mai ai vreo copie?

- Da. Ştia sigur că am. Întotdeauna s-a amuzat de această manie a mea de a avea copii după toate actele.

- Dă-mi-o. O scot din fundul dublu al unui sertar. Cu ocazia asta constat că mi-au dispărut unele lucruri. Mă gândesc că le-a luat Varvara, dar nu spun nimic.

Mircea se ridică promiţându-mi că vine şi mâine. Aş vrea să-l rog să mai rămână, dar n-am curajul, aşa că pleacă.

***

A venit Raul să mă scoată din mânăstire. Îl îmbrăţişez. De când l–au arestat pe popa Marian, mânăstirea mi se pare un loc imposibil. Maicile şuşotesc pe la colţuri şi maica Filofteia a refuzat să-şi facă „îndatorirea ei creştinească”, cum numeau ele îngrijirea mea. În locul ei a venit maica Irina, care mi-a comunicat de la bun început că va veni la ore fixe pentru toate nevoile mele şi atât.

Popa Marian şi Varvara sunt la închisoare. Raul mi-a spus c-au fost în apartamentul meu şi c-au vândut tot: tablourile, mobila. Îmi zâmbeşte fericit când îmi povesteşte că mi-a recuperat două sau trei tablouri şi parţial mobila.

La început am refuzat să cred că popa Marian şi cu Varvara puteau să-mi facă asta, dar Raul nu s-a lăsat. Mi-a arătat hârtiile, declaraţiile martorilor. Şi-n plus Varvara se căsătorise – pe ascuns - de câteva luni bune cu popa Marian, care era văduv. Am vorbit toată noaptea atunci şi Raul m-a convins să semnez reclamaţia pentru poliţie. Când a plecat în zori eram plină de ură. I-am spus să vină a doua zi să mă ia. Apoi zilele au trecut şi nu l-am mai văzut pe Raul. Deja credeam c-am fabulat totul, când au venit şi l-au arestat pe popa Marian direct din biserică, din mijlocul enoriaşilor. A lăsat ordine să fie respectate întocmai canoanele bisericeşti. Pe Varvara au luat-o de acasă. E însărcinată şi se zvoneşte c-o să-i dea drumul. De-atunci, Raul a tot încercat să mă ia acasă, dar stareţa a cerut tot felul de hârtii.

Raul a venit azi cu toate hârtiile. Când m-a luat în braţe şi am părăsit chilia m-am strâns toată în braţele lui.

- Ai mai slăbit, mi-a spus. Mi-am îngropat capul în scobitura gâtului lui. O să te îngraş eu din nou şi-o să vezi c-o să şi mergi din nou. Deja am vorbit cu ortoped.

L-am iertat deja că n-a venit la înmormântarea părinţilor. Îl rog să nu plece şi-mi zâmbeşte:

- Mi-am luat concediu pe un an. Mă simt bine.

La poartă m-aşteaptă Rareş. E la fel cum îl ştiu. Nu i-a rămas nicio urmă de la accident. Tresar surprinsă.

- El mi-a scris ce s-a întâmplat, îmi spune Raul.

- Mi-ai dat adresa pentru nişte cărţi franţuzeşti. Am senzaţia că Rareş se dezvinovăţeşte. Nu-mi mai aduc aminte. Parcă vag ştiu că vroia nişte cărţi de istorie de pe la 1800. Mă gândesc că sunt norocoasă.

Rareş ne duce cu maşina. Îmi povesteşte cum după accident a încercat să mă vadă, dar popa Marian sau Varvara erau mereu în drum. Atunci a vorbit cu doctorul. A fost prima dată când a aflat că nu eram călugăriţă şi că popa Marian a plătit spitalizarea. Înregistrarea mea în sânul bisericiii s-a făcut ulterior când popa Marian şi-a dat seama de pericolul de a fi descoperit. Atunci Rareş i-a scris lui Raul şi i-a povestit tot. Raul s-a întors din Franţa cu soţia şi cei doi copii, l-a căutat pe Mircea, care era avocat, şi au început demersurile necesare pentru a remedia situaţia. Între timp Raul a descoperit cu stupoare că popa Marian ceruse în numele meu pământurile bunicilor înapoi de la stat.

- Cred că s-a aşteptat să nu stau prea mult şi să mă întorc în Franţa, îmi spune satisfăcut Raul. Îl recunosc: e acelaşi. Dintre noi doi, el a fost totdeauna mai voluntar. Ştiu că eu eram întotdeauna mai comodă şi preferam să-l las să-şi ia asupră-i şi problemele mele. Îi privesc pe amândoi pe scaunele din faţă şi-mi dau seama ce bine seamănă Raul cu Rareş.

Rareş îmi zâmbeşte tăcut.

- Mai vrei caseta cu Barbra Streisand?

Îmi aduc aminte ca dintr-o altă lume de accident.

- Nu, mai bine altceva.

Dă drumul la radio. Îl surprind privindu-mă în retrovizoare. Mă gândesc că aşa am făcut accidentul.

- Ştii ce scria pe panoul acela dinaintea podului? Îl privesc curioasă pe Rareş. Pod periculos!

Îi zâmbesc pentru că mi-a ghicit gândurile. Îşi ia ochii de la mine şi se uită la drum. Raul continuă să sporovăiască despre isprăvile unuia dintre cei doi copii ai lui. Mă cufund într-un somn uşor şi visez că dansez cu Rareş. Îl aud ca prin vis pe Raul povestindu-mi despre ortoped. Rareş mă ia în braţe şi mă duce aproape adormită în casă. Îmi aduc aminte că i-am văzut casa odată demult, dar numai pe dinafară. Mă duce pe patul din dormitor şi mă înveleşte cu grijă. Raul mă sărută părinteşte pe frunte şi apoi ies amândoi închizând încet uşa. Adorm liniştită. Deja mă simt în siguranţă.

Paste fericit!

Desi ma gandisem la o abordare mai critica a unei urmatoare postari, ma voi multumi cu sarcasticul Bugs Bunny ca Iepuras de Paste...

Cineva mi-a spus că m-a lovit astenia de primăvară...

...şi de atunci mă tot întreb despre ce primăvară vorbim. Unde este fraţilor primăvara aia? Cred că astenia aia se numeşte nostalgie. Mă gândesc tot mai des la merişorii japonezi pe care i-a adus cineva şi i-a plantat în parc când aveam vreo 12 ani. Ştiu că băieţii jucau fotbal printre ei şi îi rupeau. Oare generaţia mea a fost prima generaţie de barbari? Sau e o genă recesivă care se manifestă la câţiva ani? Şi dacă e aşa, cât durează? Are rost să mai fac şi eu copii? Să-mi fac analize să văd dacă am şi eu gena? Să aştept până se vor face primii copii maipulaţi genetic? Sau poate ar fi mai simplu să ne educăm şi să-i educăm şi pe alţii în spiritul respectului pentru lucruri şi oameni?

Ah, nu, este o soluţie prea evidentă. N-ar merge. Numai ştiinţa ne poate salva. Boală grea, astenia asta de primăvară, toamnă, iarnă, vară... Nu simţiţi că vă loveşte şi pe voi câteodată? Aşa un pic, nu prea tare...

Jurnalul unei tinere fete

ZIUA 1. M-am născut. Ciudat, dar nu mă simt atât de diferită. Toată lumea mă cocoloşeşte şi-mi zâmbeşte. Sunt cu adevărat specială. Au, cine e individul ăsta respingător? Vreau la mama.

ZIUA 2. S-au hotărât deja să mă mărite. Îmi place cum sună. Spun că sunt o fată modernă. Individul respingător apare iar. Orăcăi după mama.

ZIUA 3. Zvonuri sunt că fac nunta, c-or să mă dea că plâng prea mult. Mă întreb ce e ală "plâng". Apare individul respingător şi cineva-mi spune să nu mai plâng. Cred că ei zic că plâng când orăcăi. Mama mă ia în braţe.

ZIUA 4. Am ieşit la soare. Toată lumea îmi arată soarele, dar eu nu văd nimic. Lumea mă oboseşte. Adorm cu mama. 

 ZIUA 5. Nici nu ştiţi ce greu e s-o trezesc pe mama. E complicat să mă înţeleg cu ea aşa la suprafaţă, fără să-i mai pot da un picior în burtică. Ceva îmi spune că nu voi ajunge ca ea. Individul respingător îmi spune că semăn cu el. Îi scot limba.

ZIUA 6. Aici se fac tot felul de experimente ciudate. Şi vorbesc despre un lichid amni... amni... ceva. Cica e ca baia. Râd de ei că vorbesc aiurea.

ZIUA 7. Azi toţi se jură că stau singură, dar m-au ameţit. Toată dimineaţa am văzut numai capete. Regret că n-am făcut nunta într-un loc mai liniştit. O trag de păr pe mama...

Din "Confesiunile unei femei imaginare"

Lumea lui Rareş

Rup zăgazurile tăcerii aşa cum ştiu eu mai bine: printr-un surâs. De la înălţimea gândurilor mele nu mă pot apropia prea mult de zgomot şi de oameni. Îl privesc pe Rareş cât de natural se descurcă în această junglă pestriţă şi îl invidiez. Cineva remarcă cu voce tare că am un surâs condescent şi dispreţuitor superior.  Mă mir de alegerea de cuvinte şi mă întreb dacă persoana respectivă a citit vreodată Fraţii Grimm. Rareş simte cumva frământarea mea şi înţelege că nu voi reuşi vreodată să mă potrivesc undeva. "Te străduieşti prea mult", îmi şopteşte. Ştiu lucrul ăsta dar prefer să nu i-l spun gândidu-mă că voi părea "condescentă şi dispreţuitor superioară". "Ai un început de rid", îmi zâmbeşte Rareş poznaş. "Ah, nu, nu ridica sprânceana, zâmbeşte". Mă uit ciudat la Matei. Noul asociat al lui Rareş este pentru mine o enigmă. "Totul este pentru tine o enigmă", îmi aduc aminte că mi-a spus odată Rareş. "Tot, mai puţin munca. Nu voi putea niciodată să înţeleg cum poţi fi atât de genială la muncă şi atât de neajutorată în societate." Nici eu nu înţeleg. Înţeleg însă că Rareş e busola mea, că într-un fel sau altul el are acea abilitate de a reface punţile înte mine şi lumea dezlănţuită.

Nu zic nimic când îmi simte frica şi mă scoate din mijlocul oamenilor ca să mă ducă în siguranţă, pe teren cunoscut: acasă.

Un pic boemă

Stăpânii Gândului

Nu mai scriu cuvinte pe sufletul meu
doar sunete
sunete în armonie, împletite în mine
cu esenţa a ceea ce sunt
a gândurilor care roiesc năvalnice în lume
să-şi ceară dreptul lor preexistenţial
dreptul de a exista
la care eu am renunţat
când m-am întrupat prea devreme
într-o creaţie nereuşită
ingrată şi egoistă
dreptul pe care toţi l-am pierdut
când ne-am clădit din fantezii
propria Grădină a Edenului
în care anotimpurile se succed fără voia noastră
soarele răsare şi apune
după bunul plac
vânturile se revoltă şi se opresc
fără vreo noimă
dar noi suntem stăpâni
Stăpânii Gândului...

Ploieşti 15/02/2010


Replică

Sunt copilul tăcerii
al gândurilor suprimate de vorbe
de vorbele celorlalţi
Gândesc doar în replici
de parcă n-aş avea nicio idee a mea
şi de parcă timpul s-ar fi oprit
în momentul în care am respirat
s-ar fi oprit până la primul gând
al altuia
al oricui
al altcuiva
al nimănui...

Ploieşti 17/02/2010


Autoportret

Mă răsucesc între tăceri
mai străină ca niciodată de mine
nu ştiu să fi trăit altă viaţă
mai fericită
şi dincolo de pleoape
speranţele nu se nasc infinite
ca stelele...
Sunt prea târziu pentru regrete
şi cuvintele nu mai sunt corecte
copiez sentimente şi ticuri
să mă încadrez în lumea
pe care nu am dorit-o
când ea mă căuta
să mă convertească...

Sunt falsă....

Ploieşti 16/06/2009

Recviem pentru industria chimică sau Super-Tide pentru Super-mame

Reacţionez prompt şi mă aşez la blog pentru o mică replică; promit să nu se simtă până-n Japonia.


În ultima vreme mă tot uit la frenezia asta care a lovit lumea legat de industria chimică. La un moment dat chiar remarcam pe TVR2 că tot dădeau dezbaterile Comisiei Europene legate de regimul substanţelor chimice. Nu prea m-am prins eu dacă scopul intenţionat e altfel decât informativ, dar cel puţin la noi s-a înteles ceva de genul că industria chimică e de vină cam pentru orice e rău şi nu poate fi explicat. În acelaşi timp cresc vânzările la Super-Tide pentru Super-mame, cum altfel. Cine nu vrea să fie o super-mamă? Adică mamă poate fi oricine, dar super-mamă - asta nu e de ici, de colo. Păi, dragii mei, cum credeţi voi că se fabrică Super-Tide de scoate albul ideal? Îl face o zână sau ursitoarea? Şi cum credeţi că puteţi să cumpăraţi iaurt care să ţină 10-15 zile? Ştiu, iar ursitoarea. Şi petrolul de la sondă tot ursitoare îl face benzină. Şi tot aşa.


Ah, că vreţi să spuneţi că la noi nu prea se respectă normele, asta-i altceva. Nu mai târziu de zilele trecute m-a omorât unu cu un fum negru şi gros de eşapament de la un logan probabil modificat sau expirat. Noroc că şi eu ca super-mamele mor şi înviu. E drept că cetăţeanului i-a dat industria auto o maşină care se învecheşte, industria petrolieră combustibil şi poliţia permis şi talon de înregistrare. Cu care trebuia să încep? Cu ăla care i-a dat ITP-ul, vă zic eu. Acelaşi care lasă camionagii să treacă cu maşinile ruginite în străinătate, de ne trimit nemţii pe unde am venit fără să ne dea chimicalele. Cu fiecare dintre noi, care vrem Super-Tide pentru super-mame. Şi ca să parafrazez o zicală celebră: Nu-i proastă industria că nu ne scuipă, e rău Pământul că ne suportă.

Visez... nu ma treziti... niciodata nu se intampla nimic nou!

Intotdeauna visez. Astrologul imi explica o conjunctie cu Neptun, eu cred ca mai degraba conjunctura cu lumea. Ca mai toti, cred ca m-am nascut in secolul gresit. Va rog sa dati timpul inapoi, dar nu uitati sa-mi trimiteti apa curenta si centrala cu caloriferele. Aici n-am jacuzzi, dar daca mi s-ar livra unul acolo ar fi fain.

Nu vreau sa merg inainte de teama ca aflu ca Basescu s-a intitulat Imparatul Romanilor, si pe urma Geoana si-a luat satra si s-a proclamat Regele Romanilor, si copiii mei, cand si daca oi avea vreunii or sa foloseasca cuvinte pe care eu nu le inteleg pentru ca le spune o tanti mai mult sau mai putin blonda la televizor.

E frumos sa visezi. E ca o petrecere cu costume, in care tu, pentru prima data, te-ai costumat in tine insuti. Si mai mult decat atat toata lumea te admira. Realizarea e impecabila, gustul desavarsit. Mai trebuie doar sa stii cum sa-ti porti costumul. Si nu stii! S-atunci se intampla nenorocirea: te trezesti... ma trezesc...

Perioada bilingvă - un crâmpei

Ei...

Sunt sentimente care azi se nasc şi mor
Şi sunt cuvinte care sunt de dor sau dor –
Şi deşi uneori tăcerea pare că nu doare
Sub ea speranţa arde ca o lumânare.

Suntem iluzii ce se nasc şi pier
În lumea de continuu efemer
Suntem sortiţi să mergem înainte
Pe iarnă grea sau arşiţă fierbinte.

N-avem nici viitor şi nici trecut
Ci doar o viaţă plină de tumult
Şi trăind doar ne clădim pe noi în sine
Ş-ajung a mă feri tot eu de mine.

În jocul vieţii când mă prind tăcut
Văd Moartea că îmi ţine de urât
Şi deşi o ignor sau o gonesc
Alături doar de ea mai pribegesc.

Cu faţă-i hâdă ţi surâsul strâmb
M-adulmecă s-ajung şi eu un hârb
Dar eu nu sunt speriat de-ameninţarea ei
Căci simt cumva că-s protejat de zei.

11.07.2009, Ploiesti


To Her...

I saw the feelings that were born and dead today
Like characters of any tragic play
And though the silence seems to be so kind
It kills the hope in any play she’ll find.

We're nothing but illusions in the horizon
Which live no more as soon as they are gone
We’re meant to go ahead at any cost
We only know this duty and this post.

We know no future and we know no past
We don’t know how much our life will last
But living learn me how to go ahead
Even if sometimes I’m alone and scared.

When a silent dance with life I have
I see the Death and in nightmare I crave.
And although I am chasing Her away
She smiles and says she’s coming there to stay.

That ugly face keeps chasing me around
Waiting just to be less fine and sound-
But I’m not frightened by its frightful face
Cause I am feeling Gods’ protection from the grace.

11.07.2009, Ploiesti


Nothing that makes ME

I asked myself: “What good to live?
What good to love and care and give?
Why should I make such a waste?
When the sorrow’s all I taste?”

I looked again up to the sky
Waiting answer from the high
Although I know You don’t exist
I hoped You hear You are missed.

Then I returned into my world
My heart is getting much to cold
It stops and I don’t want to stop
That moment from my life to drop.

I wish to never feel again
No sorrow or no other pain
No joy, no song, no harmony
Nothing that makes ME be me.

30.01.2010, Ploieşti


Nimic din ce m-a definit

Stau şi mă-ntreb: “de ce trăiesc?
De ce pot încă să iubesc?
De ce să mă tot irosesc
Când suferinţă doar primesc?“

Ş-atunci mă uit din nou la cer
Şi să-mi răspunzi Te rog şi-Ţi cer
Deşi eu ştiu că nu exişti
Chiar pentru cei pierduţi şi trişti.

Ş-atunci mă-ntorc în lumea mea
Şi-mi împietreşte inima
Şi se opreşte şi nu vreau
Timpul să-l pierd sau să îl dau.

Doar îmi doresc să nu mai simt
Căci sentimentele te mint
Şi versul ce l-am plămădit
Şi tot ce-odat’ m-a definit.

04.02.2010 Ploiesti

Ma intorc si pe cealalta parte...

... ca pe asta m-am prajit destul de cand tot aud tot felul de aberatii. Mi-a asurzit urechea si imi tot curge un ochi. Uneori cred ca-s lacrimi, pe urma imi dau seama ca-s urdori. Inca mai dorm. E ocupatia mea preferata in ultima vreme. Nici nu ma gandesc sa fac altceva. Mi-am pierdut energia undeva demult, intre doua vorbe aruncate in graba: "Esti o isterica si-o nebuna". Gata, s-a terminat cu strategia mea de-a schimba lumea. Mai bine ma schimba ea pe mine. Daca tot i-a schimbat pe toti ceilalti, pe mine de ce nu? Mi se povesteste condescent ca as putea avea probleme cu tiroida si de-aia sunt irascibila. Si uite asa, mi-am gasit si explicatia stiintifica. Ma gandesc ca am probleme cu tiroida si nu mai urlu cand aud tot felul de tampenii...

Doar ma intorc si pe partea cealalta sa ma imunizez complet...

Impozitul forfetar sau intrebarea tampita a zilei...

Daca tot s-a aprobat impozitul forfetar pe principiul ca firmele fac evaziune fiscala, de ce nu se desfiinteaza Garda Financiara?

Pentru mine, ca simplu cetatean, este evident ca din moment ce se stie ca exista evaziune fiscala, dar nu poate fi dovedita, inseamna ca fie Garda Financiara e corupta, fie functionarii ei sunt atat de incapabili incat a fost necesara introducerea impozitului forfetar. Sau noi, toti cetatenii Romaniei, suntem fie atat de hoti, fie atat de prosti, incat nu avem curajul sa spunem nimic...

Pe cand bir pe fumul de pe cos?...

M-am saturat de iritari postume

"Se vinde tara la bucata", "Politicienii sunt corputi", "Udrea e blonda" etc.

Am auzit si am vazut prea des atitudinea asta. Daca stau sa ma gandesc bine nici revolutia noastra nu a fost "a noastra". Se vehiculeaza tot mai des ca a fost o actiune a agenturilor straine. De fapt, a devenit mai mult decat un fapt vehiculat, este deja bine stabilit si impamantenit in mintea si inima romanilor. Facuta de agenturi straine cu carne de tun romaneasca... Astia suntem: numai gura e de noi...

Ne agitam, facem spume pe tot felul de bloguri ca ala si alalt fura, dar cati dintre noi ne dam si identitatea, cati spunem ce avem de spus in fata. Multi se pitesc dupa familie si responsabilitatea fata de ea, dar cati mai avem familii, pentru ca mai nou rata divorturilor o depaseste pe cea a casatoriilor. Suntem ipocriti, nu buni, dragii mei. Suntem lasi. Si asta ne face sa avem un Craciun linistit... si ATAT.

Ce inseamna "neconditionat"?

Ne-am invatat prea mult si prea des cu acest termen de parca ar fi unul din drepturile garantate prin constitutie: incredere neconditionata, dragoste neconditionata, totul trebuie sa vina neconditionat. Americanii au un alt termen care este mult mai realist pentru "neconditionat": "for granted". Desi exista si la ei termenul "unconditional", ei folosesc acest "for granted", care inseamna mai degraba un drept cuvenit, dar nedobandit. Si ceea ce e mai interesant este ca odata cu acest drept cuvenit vin si obligatiile, spre deosebire de atat de prozaicul nostru "neconditionat", care presupune un fel de privilegiu regal sau dumnezeiesc. "For granted" nu inseamna ca nu poti pierde dreptul cuvenit, si cel mai adesea se foloseste peiorativ insemnand o presupunere eronata a dreptului cuvenit. "You took it for granted" inseamna "Ai crezut ca ti se cuvine", dar implicit inseamna ca de fapt nu e asa. In acelasi fel ar trebui sa fie si "neconditionat" pentru noi, ceva ce se poate obtine usor si mentine greu. De unde atata dragoste si incredere neconditionata? Viata e prea scurta pentru asa ceva si noi prea putini cei care traim suficient de mult sa ne bucuram de ea. Ar trebui sa existe intotdeauna conditii, sa existe acel minim care sa te faca fericit. Eu asta cred ca e conditia esentiala a traiului pe acest pamant. Si cine cere "neconditionat" e clar ca ia totul "for granted" si nu va oferi la fel. Uneori cuvintele sunt proprii nostrii inamici, mai ales cand se nasc in prorpiul nostru creier...

Oglinda lumii

Am ajuns si la 30 de ani... inevitabil si la un moment dat. Ma bucuram de independenta, de toate lucrurile reusite, cand dintr-o data cineva s-a gasit sa-mi spuna - pana la urma - ceea ce era evident: am implinit 30 de ani. Si daca n-am reactionat expunerea a continuat: tu cand te mariti? Norocul meu ca sunt o tipa glumeata si m-a amuzat gluma. Se pare insa ca pe interlocutorul meu l-a enervat si a continuat sa intrebe mereu si mereu pe acelasi ton serios. Astazi, intr-un final, m-am suparat, si eu si interlocutorul. Se pare ca ne-am sters reciproc unul din inima celuilalt si continuam prin a ne ignora. Din nu stiu ce motiv, el si o mare parte din restul lumii cred ca eu cand ma uit in oglinda nu vad o femeie de 30 de ani. Problema mea nu este ca nu o vad, o vad foarte bine, problema mea e ca m-am saturat de oglinda lumii. Am 2 titluri academice terminate, 2 in curs. Am 4 specializari in acelasi domeniu, din care una bilingva. Am 3 specializari distincte pe domenii de activitate diferite, din care una in implementare de ERP. Am propria mea afacere, si chiar daca lucrurile se misca incet, ele merg. Nu am, recunosc, prospecte de casatorie in viitorul apropiat sau pe cineva alaturi. Nu inteleg de unde dezamagirea. Daca pun in balanta ce am cu ce nu am, cred ca bilantul este foarte bun.
Ce as vrea eu sa fac pe viitor? Nu ca ar fi treaba oricarui bagator de seama care se tot uita in oglinda lumii la mine. Vreau sa-mi fac o mica afacere prospera, sa ma marit cu un om pe care sa-l iubesc si care sa ma iubeasca si sa am copii, atati cati se va putea. Nu vreau sa ma marit numai pentru ca, asa cum arata pe un documentar Discovery, niste oameni preistorici cu creierul cat o aluna, trecand printr-o criza de femei, au inventat casatoria. Sau pentru ca femei preistorice cu creierul cat o nuca, au acceptat. Singura dovada de intelepciune pe care ne-o lasa inaintasii este de a ne lasa urme scrise sau de alta natura arheologica (in documentarul respectiv se descoperise un mormant preistoric, in care cuplul era ingropat tinandu-se de mana), pentru ca noi sa le trecem prin filtrul propriilor noastre gandiri si sa invatam din greselile lor. Si daca omul preistoric din documentar a pus pe un alt om preistoric sa-i omoare nevasta dupa moartea lui si s-o ingroape cu el, nu insemna ca si eu ar trebui sa patesc la fel. Si nici daca parinti, unchi, veri si matusi, s-au casatorit, iar nu inseamna ca si eu trebuie, inainte sau dupa 30 de ani.
Am trait 30 de ani mai mult sau mai putin in armonie cu regulile acestei societati si oglinda mea arata o imagine realizata. Nu am de gand sa ma las inghesuita in oglinda lumii la un loc cu toti ceilalti pentru ca sa ajung sa spun la un moment dat ca Eminescu in Scrisoarea I:

"Neputand sa te ajunga, crezi c-or sa vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vreun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dansii... Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dansul... Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine in savante adunari
Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai 'nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte
Astfel incaput pe mana a oricui, te va drege,
Rele or zice ca sunt toate cate nu vor intelege...
Dar afara de acestea vor cata vietii tale
Sa-i gasesca pete multe, rautati si mici scandale -
Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina
Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit."

Pentru mine oglinda lumii are numai acele cateva puncte cand ajunge la convexitate cu oglinda mea, acei cativa oameni care ma asculta, ma inteleg, ma aprecieaza, cei care "nu ma vor drege", trecandu-ma printr-o imagine deformata, corespunzand unei standardizari facuta de o mana de oameni fara imaginatie. Sunt o imagine intr-o varietate de imagini, nici mai buna, nici mai rea. Si continuand tot pe linia lui Eminescu, sunt si eu dintre cei pe care "Deopotriva-i stapaneste raza ta [lunii] si geniul mortii"...

Promiscuitatea - efect secundar al libertatii...

... si nu este singurul, dar asta a fost tema mea de debate cu forurile interioare din ultimii doi ani. Ciudat sa spun asta, nu? Dar se pare ca pe masura ce inaintez in varsta tind sa fac o adevarata teza de doctorat din ceea ce ar putea fi un simplu subiect de barfa de duminica. Pe de alta parte, rafturile librariilor ma incurajeaza cu cele o suta de sortimente de cum sa ai o relatie fericita, cum sa treci peste dezamagiri si similare. Pe urma mai sunt si prietenii, discutii inofensive: "stii ca ala si-a inselat nevasta?" "cu cine?" "cu nevasta lu alalt". Si am lasat pentru la sfarsit forumurile pentru femei unde comenteaza "in draci" barbatii...
Am intrebat o data pe cineva, dupa ce mi se destainuise ca si-a petrecut weekendul cu o femeie maritata, daca lui nu-i e teama ca se va casatori si nevasta lui o sa umble si ea prin vecini. Intai a avut un usor moment de orgoliu si a zis un "nu cred", pe urma cu o resemnare fatidica m-a anuntat ca "ce-o fi, o fi".
La randul meu, mi s-a intamplat sa ies cu un tip despre care am aflat ulterior ca e casatorit si i-am dat papucii in ciuda incercarilor lui de a-mi explica ceva despre o casnicie nefericita. I-am spus ca pentru a-l crede ar trebui sa aud si versiunea ei, si ca oricum exista divortul.
Nu mi-a placut niciodata sa fiu a opta roata de la caruta si nici sa astept sa-mi vina randul. Am invatat ani la rand si mi-am luat titluri universitare tocmai ca sa ajung mai repede in fata. Dar daca e un loc unde cred ca ar trebui sa fiu mereu in fata, fara importanta cate titluri universitare exista in lume, e in inima cuiva important.
De aceea nu voi intelege niciodata aceasta dorinta de " a merge pe langa drum ", aceasta nevoie de altcineva. Mi-am cladit toate relatiile pe incredere, am cultivat increderea tocmai pentru ca nu cred ca exista ceva mai de pret. Si aici ma refer la orice relatie nu numai la cele personale. E foarte greu sa stai langa cineva pe care-l suspectezi tot timpul. Mai mult decat asta, conform principiului actiunii si reactiunii, cu cat vei incerca mai mult sa controlezi viata cuiva cu atat el va deveni mai bun la a eluda acest control.
Si pe urma vine intrebarea pe care mi-am pus-o mereu: oare cei care traiesc promiscuu nu imbatranesc? Nu se gandesc la momentul cand se lasa carnea pe oase, cand se rideaza pielea, cand functiile organismului cedeaza?
Am trecut de la o epoca de restrictii la una de libertate absoluta si acum nu mai stim ce sa facem cu ea. Experimentam orice: sex, alcool, hard rock (ca rock'n'roll nu prea mai e de actualitate), voodoo, culturi religioase obscure. Ne lipsesc criteriile de evaluare, ne lipseste vointa de a ne evidentia, suntem trendy, cool, super si alte adjective care au traducere in limba noastra.
Traim ani la rand unul langa altul, fara sa oficializam o relatie, ca pana la urma ce importanta are o hartie, spune unul dintre noi. Va intreb atunci: daca nu are importanta de ce nu? Daca tot e doar o hartie fara sens? Dar daca prietenii vin si-ti spun ca stai sub papucul iubitei, prima reactie va fi sa-i contrazici si o sa tipi din sufragerie la ea sa va aduca si voua niste bere. E ca si cum s-ar fi inversat toate prioritatile, suntem mai aliniati acum ca niciodata, dar la o societate care este bolnava si care lupta sa se vindece. Uitati-va la toate filmele din exterior sa vedeti ca toate abordeaza unul din subiecte: sex, violenta sau droguri. Americanii promoveaza casatoria, europenii promoveaza chiar si casatoria fara acte. La noi e iubire. Adica un individ sta cu altul, de teama sa nu fie parasit il urmareste ca un soim. Dar nu-i spune lui nimic, ci se duce si se ia de X si de Y, iar cand ajung funia la par si-i spune ceva celalalt explodeaza pentru ca nu a vazut etapele intermediare ci numai boomul final. Am vazut ades tipe care spun: "eu nu vreau sa ma marit." , desi nu gandesc asa. Am abordat si eu fraza asta, dar altfel: "nu vreau sa ma marit acum si nu ma voi marita cu oricine din disperare." Si cred ca si persoanele respective gandesc la fel, dar exprima doar jumatati de masura.
Imi doresc o familie, cineva care sa fie alaturi de mine, care sa imparta cu mine bucuriile si necazurile, si imi doresc copii care sa creasca in aceasta familie si la randul lor sa-si doreasca acelasi lucru. Nu-mi doresc promiscuitate si cinism. Si nici nu-mi doresc sa merg in rand cu regii...

"Daca te vrea multimea, desi n-ai lingusit
Si langa regi tu umbli ca lang-un oarecare,
Daca de rai sau prieteni nu poti sa fii ranit,
Daca nu numai unul, ci toti iti dau crezare.
Daca ajungi sa umpli minutul ce se scurge
Cu saizeci de secunde ce curg in ritmul lor,
Al tau va fi Pamantul cu tot prisosul sau
Dar mai presus de toate vei fi, copile, un OM."
Rudyard Kippling, "Daca"

Frustrometru...

Sunt constienta de faptul ca titlul acestui postari e "bogus" sau un fel de Gerard Depardieu negat de Whoopi Goldberg - pentru cine a vazut filmul "Bogus", dar nu am foarte multe remuscari. De ce? Pentru ca ma simt trendy, e de-ajuns sa deschid televizorul ca o duduie mai mult sau mai putin blonda, fiica din popor de altfel ca si mine, sa-mi mai spuna un cuvant nou. Sau il aud pur si simplu pe strada. Si minunat in democratie e ca orice poate fi brevetat si ca poti da noi intelesuri la orice cata vreme nu a ajuns altul inaintea ta sa-l breveteze. Si daca a ajuns, nici o problema, schimbi 2-3 litere si e ca nou.
Inchizand insa paranteza, sa va explic ce este un frustrometru. Este un instrument care masoara frustrarea, dupa cum bine s-au gandit multi dintre dumneavoastra. Dar eu nu m-am multumit sa ma gandesc doar la atat. Inginerul din mine a simtit nevoia sa-l valideze conform celor mai inalte standarde de calitate. Asa ca am cautat o unitate de masurare: injuratura. E de-ajuns sa numarati injuraturile cuiva ca sa vedeti cata frustrare are in el. Dar si aici sunt injuraturi mai lungi si mai elaborate si injuraturi mai scurte. Deci avem multipli si submultipli de la microinjuratura pana la megainjuratura. Picoinjuratura n-am vazut, dar unele care s-ar incadra la terainjuraturi cred c-as putea gasi. Si ca masuraturile sa fie mai exacte propun ca totusi unitatea de masura in SI sa fie injuratura pe secunda sau inginereste injuratura/secunda. Si incercati sa va imaginati cum e cand dai mai multe terainjuraturi pe secunda... Se strica sigur frustrometrul... Iar la o picoinjuratura pe secunda ar trebui sa faci mai multe masuratori consecutive ca sa fii sigur ca rezultatele sunt exacte. Dar nu va lasati amagiti, niciodata dupa o picoinjuratura nu poate urma altceva decat macar o megainjuratura ca sa se mentina raportul zilnic.
Eu acum sunt la nivel de kiloinjuratura in medie pe secunda, dar cum ma sui la volan cum ridic media la mega. Si n-aveti idee cat ma stradui s-o aduc la mini si s-o tin acolo. Dar nu se poate domnule. Mediul ma provoaca. Si uite asa frustrometrul meu sta numai sus pe scala... Si cand mai vad si oamenii in jurul meu gata sa muste, mai mai ca m-as bate si cu frustrometrul si as depasi terainjuratura pe secunda. Ca poate daca se strica afurisitul asta de frustrometru o sa-mi piara si mie spiritul de competitivitate. Pana atunci insa am promisiuni ferme de la prieteni ca ma inregistreaza macar la volan. Dau niste megainjuraturi de 10 pe scara Richter la originalitate. Obscene nu pot, ca-s pudica.
Eu sunt o doamna, musiu...