Postarea precedenta m-a facut sa doresc aceasta continuare ca o clarificare a concluziilor oarecum dure.
Nu sunt cu nimic mai deosebita decat media si nu-mi doresc lucruri extraordinare. Ca majoritatea oamenilor acestui secol am acces la un volum imens de informatie intr-un timp foarte scurt prin intermediul internetului si chiar a televiziunii. Dar in acelasi timp spatiul de stocare, respectiv creierul, are o capacitate net inferioara serverelor care sustin aceste informatii. Organismul dispune de o energie limitata, care se intinde pe o medie de varsta de 70 de ani, ceea ce inseamna ca nu stii niciodata daca tu esti din cei care scad sau cresc media. As vrea de exemplu sa aflu cum as putea sa cresc media (dar fara acele avertismente care interzic toate lucrurile bune ca fiind daunatoare, respectiv zaharul si grasimile). Mi-ar placea sa aflu noutati legislative, cu conditia ca acestea sa fie documentate. Mi-ar placea sa aflu despre descoperiri stiintifice, cum ar fi fotosinteza artificala sau leacul cancerului sau chiar surse de energie alternativa inepuizabile. Mi-ar placea sa aflu cum traiesc oamenii in alte tari, cum pot sa ajut oamenii saraci, ce masuri educative se iau legate de abuzul de droguri si alcool in randul tinerilor. Mi-ar placea sa pot indrepta nedreptatile, sa pot ajuta oamenii, sa invatam respectul reciproc. Cand eram eleva m-a impresionat foarte mult "Shogun" al lui James Clavel. Filosofia japoneza asupra onoarei era de-a dreptul remarcabila. Exista si a existat mereu o fascinatie aproape patologica a omului pentru imaginativ, dar asta nu inseamna ca imaginativul poate pune stapanire pe orice latura a vietii noastre. Este ca si cum i-am promite unui bolnav de cancer un leac si i-am oferi o sticluta cu apa. Toata aceasta mascarada a informarii rapide si prompte, a informatiilor inedite, a facut ca omul sa fie bombardat intreaga sa viata de lucruri care ii sunt inutile si care il frustreaza pe de o parte prin inadvertenta lor cu dorintele sale si pe de alta prin manipularea lor ca sa atinga anumite corzi sensibile. E prea mult pentru creier, e prea mult pentru organism, e prea putin timp... iar din nefericire filtrul interior este de cele mai multe ori mult prea solicitat. De aceea tindem sa traim putin, sa murim nefericiti si sa realizam uneori prea tarziu ce optica falsa avem...
sâmbătă, 18 aprilie 2009
Ii multumesc lui Gigi Becali...
... ca mi-a stricat Pastele...
Nu ca as fi inteles eu despre ce e vorba, ca pana la urma tot ce-am inteles e ca Gigi Becali a fost arestat cu catuse si va fi tinut in arest... nu am foarte buna idee de ce si pentru ce delict, ca tot ce inteleg din comotia din jurul evenimentului este ca "marele oier" e tare nedreptatit...
Pana acum se facea mare tapaj mare ca scapa nepedepsiti avuti si raii tarii... Se anuntau cazuri ale copiilor de politicieni si oameni de afaceri, care au facut accidente si au scapat ca niste ingerasi. Justitia era un iad. Acum tot justitia e de vina, ca exagereaza... Ziaristii astia sunt puri ca niste magdalene, daca reusiti sa sesizati ironia. As vrea sincer sa spun ca meseria de jurnalist e grea, dificila, ca implica responsabilitate... dar ma uit la ei si sunt marea lor majoritate ca niste babe barfitoare. Suntem 90% oameni normali, mai mult sau mai putin la limita saraciei, tratati ca naiba prin tribunale si de politie, zicem mersi cand scapam de un politist sau de un proces chiar si cand suntem nevinovati, dar ne indignam ca niste mazete cand i se pun catuse lui Gigi... si ascultam toate balbele televiziunilor care prezinta ba ca a fost arestat la ora x, ba la ora x si 30... Si toate astea de Paste? Cred ca daca as face ca la rastignire sa aleg intre Gigi si oricare alt detinut din Romania, sigur nu l-as alege pe acest Baraba...
Asa ca va rog sincer, domnilor jurnalisti, schimbati-va meseria... Menirea voastra nu e sa faceti audienta, ci sa prezentati fapte, sa informati... si sincer mie nu-mi folosesc la nimic informatiile voastre, parca sunt romanele de duzina care ne inundasera imediat dupa revolutie... l-ai citit pe unul si le stii pe toate...
Si daca mai sunteti cei care simtiti ca mine va rog s-o spuneti cu voce tare, poate acoperim zvonul asta ca suntem mari consumatori de cancanuri... Vremea Bizantului decadent a murit...
p.s. oamenii de presa adevarati sa ma scuze pentru aceste randuri acide din care ei sunt SIGUR exclusi...
Nu ca as fi inteles eu despre ce e vorba, ca pana la urma tot ce-am inteles e ca Gigi Becali a fost arestat cu catuse si va fi tinut in arest... nu am foarte buna idee de ce si pentru ce delict, ca tot ce inteleg din comotia din jurul evenimentului este ca "marele oier" e tare nedreptatit...
Pana acum se facea mare tapaj mare ca scapa nepedepsiti avuti si raii tarii... Se anuntau cazuri ale copiilor de politicieni si oameni de afaceri, care au facut accidente si au scapat ca niste ingerasi. Justitia era un iad. Acum tot justitia e de vina, ca exagereaza... Ziaristii astia sunt puri ca niste magdalene, daca reusiti sa sesizati ironia. As vrea sincer sa spun ca meseria de jurnalist e grea, dificila, ca implica responsabilitate... dar ma uit la ei si sunt marea lor majoritate ca niste babe barfitoare. Suntem 90% oameni normali, mai mult sau mai putin la limita saraciei, tratati ca naiba prin tribunale si de politie, zicem mersi cand scapam de un politist sau de un proces chiar si cand suntem nevinovati, dar ne indignam ca niste mazete cand i se pun catuse lui Gigi... si ascultam toate balbele televiziunilor care prezinta ba ca a fost arestat la ora x, ba la ora x si 30... Si toate astea de Paste? Cred ca daca as face ca la rastignire sa aleg intre Gigi si oricare alt detinut din Romania, sigur nu l-as alege pe acest Baraba...
Asa ca va rog sincer, domnilor jurnalisti, schimbati-va meseria... Menirea voastra nu e sa faceti audienta, ci sa prezentati fapte, sa informati... si sincer mie nu-mi folosesc la nimic informatiile voastre, parca sunt romanele de duzina care ne inundasera imediat dupa revolutie... l-ai citit pe unul si le stii pe toate...
Si daca mai sunteti cei care simtiti ca mine va rog s-o spuneti cu voce tare, poate acoperim zvonul asta ca suntem mari consumatori de cancanuri... Vremea Bizantului decadent a murit...
p.s. oamenii de presa adevarati sa ma scuze pentru aceste randuri acide din care ei sunt SIGUR exclusi...
joi, 26 martie 2009
"Am o scarba organica de Claudiu Bleont..."
Eu sunt din acele personaje care se trezesc intr-o dimineata cu o replica in gand si incearca sa-si aduca aminte unde au auzit-o si ce inseamna... sau care pur si simplu raman cu o replica in gand stiind ca ar trebui sa faca ceva cu ea, sa reactioneze, dar intocmai ca la codul rutier prioritatea e stabilita de politist, semafor si apoi de semenele de circulatie...
Replica de mai sus am auzit-o prima data la spectacolul "Mincinosul" de Carlo Goldoni din 11 martie. Era spusa de o voce de barbat, nici foarte cult, nici prea necioplit. Mi-am facut un obicei din a nu intoarce capul sa-mi fixez vecinii, intrucat am pretentia ca as fi o persoana civilizata. De la un timp incoace nici macar nu mai incerc sa-mi imaginez oamenii; realitatea se dovedeste prea ades mult peste asteptari. Si totusi dupa o miscare surprinsa cu coada ochiului si dupa inaltimea de la care parea a veni vocea ar fi trebuit sa fie un tip inalt... si uscativ. Nu stiu de ce, dar nu reusesc niciodata sa asociez tipii inalti cu obezitatea. E ca si cum as avea impresia ca acesti indivizi se scoala de la masa vesnic nemancati...
Cand l-am auzit pe "vecinul" meu de sala pronuntand in lehamite "Am o sila organica de Claudiu Bleont...", de parca Claudiu Bleont era numele unui purgativ, mi-a revenit in minte o idee a lui Peter Brooke, pe care am citit-o cand eram inca eleva... ca la teatru trebuie sa vii cu sufletul limpede, fara idei preconcepute. M-am gandit ca vecinul meu nu se va bucura prea mult de piesa ce va urma, tocmai pentru ca a adus cu el de acasa tocmai aceasta idee preconceputa. Nu l-am vazut dupa spectacol sa-l intreb, dar recunosc ca asa cum am spus si in postarea precedenta, montarea lui Toma Enache a lasat asupra mea impresii contradictorii. In mod absolut ciudat, lucrurile au parut sa capete forma cateva zile mai tarziu cand am vazut o montare pentru televiziune a piesei "D'ale carnavalului" cu Claudiu Bleont in rolul lui Nae Girimea. "Vecinul" meu de sala avea dreptate. Claudiu Bleont imi provoaca o scarba organica... Dar nu o scarba organica fata de Claudiu Bleont, asa cum nu am nici fata de Octavian Cotescu si Victor Rebengiuc in "O scrisoarea pierduta" sau chiar mai de curand fata de regretatul Stefan Iordache sau Mircea Diaconu in "Ticalosii"... Am o scarba organica de personaje ca Lelio sau Nae Girimea, sau fata de Catavenci si politicieni corupti... Si daca am acest sentiment inseamna ca cel putin in aceste roluri actorii a facut partituri reusite si poate chiar mai mult decat atat inseamna ca daca "vecinului" meu de sala si mie ne-au repugnat asemenea personaje poate au repugnat si altora si poate vor fi pe cale de disparitie... sau poate nu... Si mai inseamna ca mesajul unei intregi echipe de actori, regizori, scenaristi si alti profesionisti ai scenei, a fost bine "transmis" si "receptionat"... Va multumesc...
Pacat ca sentimentul de "scarba organica" nu poate functiona ca arma impotriva ipocriziei, lacomiei, lasitatii, demagogiei si altor vicii care se pare ca infloresc aici in aceasta tara, ce pare inca un bazar al Stambulului...
Replica de mai sus am auzit-o prima data la spectacolul "Mincinosul" de Carlo Goldoni din 11 martie. Era spusa de o voce de barbat, nici foarte cult, nici prea necioplit. Mi-am facut un obicei din a nu intoarce capul sa-mi fixez vecinii, intrucat am pretentia ca as fi o persoana civilizata. De la un timp incoace nici macar nu mai incerc sa-mi imaginez oamenii; realitatea se dovedeste prea ades mult peste asteptari. Si totusi dupa o miscare surprinsa cu coada ochiului si dupa inaltimea de la care parea a veni vocea ar fi trebuit sa fie un tip inalt... si uscativ. Nu stiu de ce, dar nu reusesc niciodata sa asociez tipii inalti cu obezitatea. E ca si cum as avea impresia ca acesti indivizi se scoala de la masa vesnic nemancati...
Cand l-am auzit pe "vecinul" meu de sala pronuntand in lehamite "Am o sila organica de Claudiu Bleont...", de parca Claudiu Bleont era numele unui purgativ, mi-a revenit in minte o idee a lui Peter Brooke, pe care am citit-o cand eram inca eleva... ca la teatru trebuie sa vii cu sufletul limpede, fara idei preconcepute. M-am gandit ca vecinul meu nu se va bucura prea mult de piesa ce va urma, tocmai pentru ca a adus cu el de acasa tocmai aceasta idee preconceputa. Nu l-am vazut dupa spectacol sa-l intreb, dar recunosc ca asa cum am spus si in postarea precedenta, montarea lui Toma Enache a lasat asupra mea impresii contradictorii. In mod absolut ciudat, lucrurile au parut sa capete forma cateva zile mai tarziu cand am vazut o montare pentru televiziune a piesei "D'ale carnavalului" cu Claudiu Bleont in rolul lui Nae Girimea. "Vecinul" meu de sala avea dreptate. Claudiu Bleont imi provoaca o scarba organica... Dar nu o scarba organica fata de Claudiu Bleont, asa cum nu am nici fata de Octavian Cotescu si Victor Rebengiuc in "O scrisoarea pierduta" sau chiar mai de curand fata de regretatul Stefan Iordache sau Mircea Diaconu in "Ticalosii"... Am o scarba organica de personaje ca Lelio sau Nae Girimea, sau fata de Catavenci si politicieni corupti... Si daca am acest sentiment inseamna ca cel putin in aceste roluri actorii a facut partituri reusite si poate chiar mai mult decat atat inseamna ca daca "vecinului" meu de sala si mie ne-au repugnat asemenea personaje poate au repugnat si altora si poate vor fi pe cale de disparitie... sau poate nu... Si mai inseamna ca mesajul unei intregi echipe de actori, regizori, scenaristi si alti profesionisti ai scenei, a fost bine "transmis" si "receptionat"... Va multumesc...
Pacat ca sentimentul de "scarba organica" nu poate functiona ca arma impotriva ipocriziei, lacomiei, lasitatii, demagogiei si altor vicii care se pare ca infloresc aici in aceasta tara, ce pare inca un bazar al Stambulului...
miercuri, 11 martie 2009
Cronica "Mincinosului" - Impresii proaspete
Astazi la Ploiesti s-a jucat "Mincinosul" de Carlo Goldoni, in regia lui Toma Enache. O punere in scena care socheaza si care evident asta si intentioneaza. Stateam in sala gandindu-ma ca am facut o greseala, ca aceasta seara nu este cu nimic mai buna decat una petrecuta in fata televizorului si parca in acel moment o cu totul alta lume mi s-a deschis in fata ochilor. Atunci, cu aceasta optica inversata, am realizat ca nu exista scapare de lumea din jurul nostru si ca aceasta piesa este o satira, iar montarea lui Toma Enache surpinde foarte bine acest aspect. Privita din acest unghi piesa este mai degraba un "asa nu". Este un "nu" la adresa ipocriziei, minciunii, falsitatii... dar aceasta este piesa lui Goldoni. Care este montarea lui Toma Enache? Un "nu" la adresa acestei societati care sub umbrela democratiei crede ca totul e premis.
Din nefericire, piesa m-a socat si prin prezenta copiilor de varsta scolara in sala. Nu sunt o puritana si nici nu ma ascund dupa educatia mea stricta care m-a facut un vajnic reprezentant al societatii, dar uneori e mai bine sa inveti sa mergi inainte de a invata sa alergi. Si aceasta montare nu te invata deloc sa mergi. Aceasta montare nu se deosebeste foarte mult de filmele pe care le vedem la televizor . Este o montare in care sexul este omniprezent, ca de altfel in orice comedie, trilogie, drama sau chiar documentar tv.
Cu toate obiectiile de mai sus, este o montare care merita vazuta, care atinge cu curaj teme din viata politica romaneasca, din "mondenismul" nostru post-revolutionar, o montare care te invita sa pleci, dar te atrage sa stai. Textul este modelat de asa natura incat abordeaza chiar si tema crizei, femeile si barbatii se dezbraca, fac sex, mint, se amagesc, se fac promisiuni care nu se respecta... vi se pare cunoscut? Pentru mine insa este genul de spectacol pe care l-as fi urmarit la tv cu un grup de prieteni in timp ce mancam floricele si faceam comentarii sordide fara ca actorii de pe scena sa ma auda... Poate ca de aceea am si considerat ca este genul de spectacol "asa nu". Un pic pe principiul "sa faci ce zice popa, nu e face popa"... iar eu in sala aia eram un fel de popa... si popa zice: "asa nu"... Dar ar fi bine sa vedeti de ce nu si apoi sa trageti propria dvs concluzie...
Din nefericire, piesa m-a socat si prin prezenta copiilor de varsta scolara in sala. Nu sunt o puritana si nici nu ma ascund dupa educatia mea stricta care m-a facut un vajnic reprezentant al societatii, dar uneori e mai bine sa inveti sa mergi inainte de a invata sa alergi. Si aceasta montare nu te invata deloc sa mergi. Aceasta montare nu se deosebeste foarte mult de filmele pe care le vedem la televizor . Este o montare in care sexul este omniprezent, ca de altfel in orice comedie, trilogie, drama sau chiar documentar tv.
Cu toate obiectiile de mai sus, este o montare care merita vazuta, care atinge cu curaj teme din viata politica romaneasca, din "mondenismul" nostru post-revolutionar, o montare care te invita sa pleci, dar te atrage sa stai. Textul este modelat de asa natura incat abordeaza chiar si tema crizei, femeile si barbatii se dezbraca, fac sex, mint, se amagesc, se fac promisiuni care nu se respecta... vi se pare cunoscut? Pentru mine insa este genul de spectacol pe care l-as fi urmarit la tv cu un grup de prieteni in timp ce mancam floricele si faceam comentarii sordide fara ca actorii de pe scena sa ma auda... Poate ca de aceea am si considerat ca este genul de spectacol "asa nu". Un pic pe principiul "sa faci ce zice popa, nu e face popa"... iar eu in sala aia eram un fel de popa... si popa zice: "asa nu"... Dar ar fi bine sa vedeti de ce nu si apoi sa trageti propria dvs concluzie...
miercuri, 4 martie 2009
Nimic nu ne desparte de perfectiune
"Nimic nu ne desparte de adevarul absolut, dar etern ne va desparti o limita."
Titu Maiorescu
Ma uit tot mai des la lumea din jurul meu si la - ca sa folosesc un termen modern - "questul" ei pentru absolut, un absolut tradus in perfectiune, dar nu perfectiunea care ne lipseste, nu completarea ci posesia. Traim intr-o lume atat de tehnologizata in care luam totul de-a gata incat suntem absolut incapabili sa mai cream ceva. Am auzit tot mai des ca in materia de literatura s-a scris tot ce se putea scrie. Minunat, haideti sa punem un robot sa le reproduca, pentru ca daca s-a scris tot conform legilor nescrise ale stiintei avem toate informatiile necesare sa construim ceva nou. Dar oare chiar s-a scris tot?
Ma uit la oameni cum alearga dupa sluja perfecta, cu zeci de beneficii, care vine cu masina perfecta, mobilul perfect, casa perfecta, sotia perfecta, copiii perfecti, in cazul ideal exact in aceasta ordine...
Fizica ne-a invatat ca mediul ideal in care se aplica toate legile fizicii, fara exceptie, este vidul... mediul in care noi murim... atat de aproape de perfectiune si totusi atat de despartiti de ea.
Suntem imperfecti din nefericire si asta ne face atat de unici, asta ne face sa ne cautam perechea, sa cautam prietenia celor din jur, sa vrem copii. Altfel am putea sa construim roboti. Uneori am impresia ca traiesc in acest film SF hidos in care oamenii nu se inmultesc decat cu scopul de a construi omul perfect, care va fi un robot...
Am ajuns sa traim dupa un algoritm bine stabilit. Programul nostru face doar bucle:
1)START
2)O noua viata
3)IF bun THEN multa educatie AND munca
4)IF not bun THEN munca
5)IF not bun la munca THEN concediat cauta alta munca
6)IF bun la munca THEN beneficii
7)IF bun la munca dar fara beneficii THEN cauta alta munca
8)IF munca cu beneficii frumoase THEN mai multa munca
9)IF multa munca THEN singur
10)IF nu foarte multa munca dar beneficii THEN casatorie
11)IF casatorie frumoasa THEN copii
12)IF copii THEN educatie
13)IF educatie THEN bani
14)IF bani THEN multa munca
15)IF casatorie naspa THEN multa munca
16)IF multa munca THEN divort
17)IF divort THEN GO TO 9
... si asta tot poate continua pana dai singur sau da altcineva Ctrl+Alt+Delete...
Nu mai avem creativitatea de a ne rezolva problemele, suntem independenti, ne casatorim, divortam, facem copii, muncim. Nu incercam sa iesim din bucla. Avem sisteme de legi, de standarde si regulamente, care ne aliniaza si dupa care traim si uitam adesea ca viata particulara este singura noastra paleta de creatie, singurul loc unde avem dreptul sa traim si ca toate acele bucle cu multa munca sunt ca sa ne bucuram de putinul timp liber asa cum dorim... Singurul lucru pe care nu-l stim in viata asta e ce se intampla dupa Ctrl+Alt+Delete... In rest stim absolut orice, stim fiecare consecinta a actelor noastre si uneori ne incapatanam sa gresim in numele copiilor nostri si pentru ei. Am uitat sa fim oameni, sa traim, sa avem un pic de libertate si fericire, am uitat ca nimeni nu a putut sa gaseasca perfectiunea pentru ca ea nu poate fi programata, nu poate fi prinsa intre doua instructiuni si coduri binare, e langa noi in masura in care putem s-o gasim...
Titu Maiorescu
Ma uit tot mai des la lumea din jurul meu si la - ca sa folosesc un termen modern - "questul" ei pentru absolut, un absolut tradus in perfectiune, dar nu perfectiunea care ne lipseste, nu completarea ci posesia. Traim intr-o lume atat de tehnologizata in care luam totul de-a gata incat suntem absolut incapabili sa mai cream ceva. Am auzit tot mai des ca in materia de literatura s-a scris tot ce se putea scrie. Minunat, haideti sa punem un robot sa le reproduca, pentru ca daca s-a scris tot conform legilor nescrise ale stiintei avem toate informatiile necesare sa construim ceva nou. Dar oare chiar s-a scris tot?
Ma uit la oameni cum alearga dupa sluja perfecta, cu zeci de beneficii, care vine cu masina perfecta, mobilul perfect, casa perfecta, sotia perfecta, copiii perfecti, in cazul ideal exact in aceasta ordine...
Fizica ne-a invatat ca mediul ideal in care se aplica toate legile fizicii, fara exceptie, este vidul... mediul in care noi murim... atat de aproape de perfectiune si totusi atat de despartiti de ea.
Suntem imperfecti din nefericire si asta ne face atat de unici, asta ne face sa ne cautam perechea, sa cautam prietenia celor din jur, sa vrem copii. Altfel am putea sa construim roboti. Uneori am impresia ca traiesc in acest film SF hidos in care oamenii nu se inmultesc decat cu scopul de a construi omul perfect, care va fi un robot...
Am ajuns sa traim dupa un algoritm bine stabilit. Programul nostru face doar bucle:
1)START
2)O noua viata
3)IF bun THEN multa educatie AND munca
4)IF not bun THEN munca
5)IF not bun la munca THEN concediat cauta alta munca
6)IF bun la munca THEN beneficii
7)IF bun la munca dar fara beneficii THEN cauta alta munca
8)IF munca cu beneficii frumoase THEN mai multa munca
9)IF multa munca THEN singur
10)IF nu foarte multa munca dar beneficii THEN casatorie
11)IF casatorie frumoasa THEN copii
12)IF copii THEN educatie
13)IF educatie THEN bani
14)IF bani THEN multa munca
15)IF casatorie naspa THEN multa munca
16)IF multa munca THEN divort
17)IF divort THEN GO TO 9
... si asta tot poate continua pana dai singur sau da altcineva Ctrl+Alt+Delete...
Nu mai avem creativitatea de a ne rezolva problemele, suntem independenti, ne casatorim, divortam, facem copii, muncim. Nu incercam sa iesim din bucla. Avem sisteme de legi, de standarde si regulamente, care ne aliniaza si dupa care traim si uitam adesea ca viata particulara este singura noastra paleta de creatie, singurul loc unde avem dreptul sa traim si ca toate acele bucle cu multa munca sunt ca sa ne bucuram de putinul timp liber asa cum dorim... Singurul lucru pe care nu-l stim in viata asta e ce se intampla dupa Ctrl+Alt+Delete... In rest stim absolut orice, stim fiecare consecinta a actelor noastre si uneori ne incapatanam sa gresim in numele copiilor nostri si pentru ei. Am uitat sa fim oameni, sa traim, sa avem un pic de libertate si fericire, am uitat ca nimeni nu a putut sa gaseasca perfectiunea pentru ca ea nu poate fi programata, nu poate fi prinsa intre doua instructiuni si coduri binare, e langa noi in masura in care putem s-o gasim...
joi, 26 februarie 2009
sunt sau nu impulsiva?
Am avut tot mai des aceasta discutie in ultima vreme, mi se spune mereu ca sunt prea impulsiva. Probabil ca sunt, dar in mod absolut paradoxal nu simt nevoia sa-mi controlez anumite impulsuri. Ca multi oameni care gandesc prea mult lucrurile si eu las sa iasa la suprafata doar ceea ce nu mai pot tine in interior si atunci explozia genereaza impresia falsa de spontaneitate. Ma gandesc la o fraza kitsch din serialele SF: "Nimic nu e ceea ce pare a fi.", si stau atunci si ma intreb ce este impulsivitatea? Este de bine, este de rau? N-as putea spune, dar din experinta celor - inca prea putini - 30 de ani de viata ai mei, am ajuns la concluzia ca impulsivitatea este o impresie subiectiva pe care un personaj o lasa asupra auditoriului. Este imaginea pe care o vede auditoriul neprevenit. Este exact ca la reprezentarea unei piese de teatru al carei text nu l-ai citit, sau al carei text l-ai citit si ti s-a parut ca prezinta toate caracteristicile unei comedii, dar regizorul a decis sa exploreze latura tragica si grotescul ti-a stricat dintr-o data buna dispozitie.
Problema noastra a oamenilor este ca nu putem fi liniari, nu ne putem incadra in tipare. Asta, intr-un fel, ne face si atat de speciali, dar ne face si imposibili de inteles unii pentru altii. Aici intervine toleranta, cea care diminueaza impulsivitatea. Pacat insa ca toleranta nu este niciodata in cantitate suficienta si ca simtim atat de des nevoia sa fim tolerati, in loc sa fim toleranti. Ma gandesc ca in felul nostru toti suntem impulsivi, mai mult sau mai putin, dar lantul obligatiilor de zi cu zi este un bun efect de toleranta. Si totusi asa cum spunea George Bernard-Shaw, parafrazez: cand condamni un om la moarte te pui intr-o pozitie de inferioritate fata de el... Atunci cand unui om ii raman prea putine de pierdut nu-i mai ramane nici toleranta. Probabil asta este motivul pentru care cavalerii cruciati nu aveau familie, ca sa poata castiga orice batalie doar din impulsul de a invinge.
Iar daca a fi impulsiv inseamna a atinge limita in care nu mai ai nimic de pierdut si orice inceput e posibil, atunci ma fac vinovata de a fi impulsiva...
Problema noastra a oamenilor este ca nu putem fi liniari, nu ne putem incadra in tipare. Asta, intr-un fel, ne face si atat de speciali, dar ne face si imposibili de inteles unii pentru altii. Aici intervine toleranta, cea care diminueaza impulsivitatea. Pacat insa ca toleranta nu este niciodata in cantitate suficienta si ca simtim atat de des nevoia sa fim tolerati, in loc sa fim toleranti. Ma gandesc ca in felul nostru toti suntem impulsivi, mai mult sau mai putin, dar lantul obligatiilor de zi cu zi este un bun efect de toleranta. Si totusi asa cum spunea George Bernard-Shaw, parafrazez: cand condamni un om la moarte te pui intr-o pozitie de inferioritate fata de el... Atunci cand unui om ii raman prea putine de pierdut nu-i mai ramane nici toleranta. Probabil asta este motivul pentru care cavalerii cruciati nu aveau familie, ca sa poata castiga orice batalie doar din impulsul de a invinge.
Iar daca a fi impulsiv inseamna a atinge limita in care nu mai ai nimic de pierdut si orice inceput e posibil, atunci ma fac vinovata de a fi impulsiva...
marți, 17 februarie 2009
"Calul Elenei"...
Din seria: "Barbatii sunt de pe Marte si femeile de pe Venus."
M-am gandit multa vreme cum ar fi cel mai bine sa procedez. Un link intr-un link pare o operatie destul de complicata si totusi simteam cumva impulsul de a-mi face cunoscuta descoperirea si celor cateva prietene cu care imi pierd ore la telefon sau prin supermarket analizand barbatii... asa ca cred ca without further ado poate ar trebui sa-l cititi pe dl Jean Bica povestind de un oarecare Radu si de o oarecare Elena....
http://jeanbica.blogspot.com/2008/10/sa-presupunem-ca-un-tip-pe-nume-radu
Si dupa dupa ce ati citit aceasta fascinanta poveste ati mai revenit la old, silly me, va servesc cu o mica analiza pe text... ca doar m-am priceput tot liceul la asta si mai ales am cumva incriptat in gena asta. Din pacate intre timp formatia mea tehnica mi-a dezvoltat skillsurile statistice in defavoarea celor literare, asa ca ma voi multumi sa remarc cat de pragmatic este Radu ocupand cu lucruri practice cum ar fi transmisie, ulei, garantie, in jur de 20% din povestire, si cat de complex si bine conturat este personajul Elenei, care eclipseaza interlocutorul prin bogatia de sentimente si idei. Si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cum oare ar fi sunat povestea altfel, asa ca va propun ca in cuvinte mai putine sa va ofer o mica povestioara a Radei si Elenului (si sper ca dl. Bica sa nu se simta ofensat sau plagiat)...
Sa spunem ca Rada, ca multe alte femei se supara dintr-un motiv absolut prostesc pe partenerul ei Elenul. E un motiv atat de prostesc, incat nu-i ajunge doar acest motiv ci isi mai aduce aminte si de acum doua saptamani de o mica "discrepanta" si de acum o luna de alta. Elenul nu are foarte mult chef sa faca atata efort de memorie incat sa-si aduca aminte la care din momentele istorice se refera Rada si nefiind o batalie pe calculator la care sa se ofere si puncte decide ca cel mai bine e s-o lase pe Rada sa se linisteasca, ca apoi s-o sune plin de voie buna ca un fluturas.
"Buna", spune Elenul.
"Buna", i se raspunde cu ton plat.
"Ce mai faci?"
"Bine."
"Unde esti?"
"La munca."
"Cum e acolo?"
"Bine."
"La mine e tare frumos."
"Ihi"
"A rasarit soarele."
"Ihi"
"Mi-am luat o placa video noua."
"Ihi"
"Am vazut ceva dragut si pentru tine."
"Bine."
"Esti suparata pe mine?"
"Eu?!", se mira Rada.
"Esti monosilabica."
"Crezi?"
"Da."
"Ti se pare. E un ton normal. Seamana cu al tau."
"Crezi?"
"Ihi"
"Bine."
Tacere.
Elenul: "Am treaba."
Rada: "Bine."
Elenul: "Vorbim."
Rada: "Ihi"
Conversatia telefonica ia sfarsit, in timp ce Rada e ferm convinsa ca Elenul in sfarsit a inteles neajunsurile unei conversatii monosilabice si sarace in sentimente, asa ca ii lasa ceva timp sa asimileze informatia si il resuna.
Rada: "Buna, iubire."
Elenul:"Mda."
Rada: "Ce faci, puiutz?"
Elenul: "P-aici."
Rada: "Esti suparat?"
Elenul: "Nu, dar am mult de munca si te sun eu mai tarziu, da?"
Rada (schimbare de ton): "Dintr-o data ai mult de munca?"
Elenul (iritat): "Chiar am de munca... Te sun eu in cinci minute. Te pup. Pa!"
Inchide...
Si Rada citind despre Elena a inteles ca Elenul depunea tot atata efort muncind cat a depus si Radu sa gaseasca calul Elenei...
M-am gandit multa vreme cum ar fi cel mai bine sa procedez. Un link intr-un link pare o operatie destul de complicata si totusi simteam cumva impulsul de a-mi face cunoscuta descoperirea si celor cateva prietene cu care imi pierd ore la telefon sau prin supermarket analizand barbatii... asa ca cred ca without further ado poate ar trebui sa-l cititi pe dl Jean Bica povestind de un oarecare Radu si de o oarecare Elena....
http://jeanbica.blogspot.com/2008/10/sa-presupunem-ca-un-tip-pe-nume-radu
Si dupa dupa ce ati citit aceasta fascinanta poveste ati mai revenit la old, silly me, va servesc cu o mica analiza pe text... ca doar m-am priceput tot liceul la asta si mai ales am cumva incriptat in gena asta. Din pacate intre timp formatia mea tehnica mi-a dezvoltat skillsurile statistice in defavoarea celor literare, asa ca ma voi multumi sa remarc cat de pragmatic este Radu ocupand cu lucruri practice cum ar fi transmisie, ulei, garantie, in jur de 20% din povestire, si cat de complex si bine conturat este personajul Elenei, care eclipseaza interlocutorul prin bogatia de sentimente si idei. Si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cum oare ar fi sunat povestea altfel, asa ca va propun ca in cuvinte mai putine sa va ofer o mica povestioara a Radei si Elenului (si sper ca dl. Bica sa nu se simta ofensat sau plagiat)...
Sa spunem ca Rada, ca multe alte femei se supara dintr-un motiv absolut prostesc pe partenerul ei Elenul. E un motiv atat de prostesc, incat nu-i ajunge doar acest motiv ci isi mai aduce aminte si de acum doua saptamani de o mica "discrepanta" si de acum o luna de alta. Elenul nu are foarte mult chef sa faca atata efort de memorie incat sa-si aduca aminte la care din momentele istorice se refera Rada si nefiind o batalie pe calculator la care sa se ofere si puncte decide ca cel mai bine e s-o lase pe Rada sa se linisteasca, ca apoi s-o sune plin de voie buna ca un fluturas.
"Buna", spune Elenul.
"Buna", i se raspunde cu ton plat.
"Ce mai faci?"
"Bine."
"Unde esti?"
"La munca."
"Cum e acolo?"
"Bine."
"La mine e tare frumos."
"Ihi"
"A rasarit soarele."
"Ihi"
"Mi-am luat o placa video noua."
"Ihi"
"Am vazut ceva dragut si pentru tine."
"Bine."
"Esti suparata pe mine?"
"Eu?!", se mira Rada.
"Esti monosilabica."
"Crezi?"
"Da."
"Ti se pare. E un ton normal. Seamana cu al tau."
"Crezi?"
"Ihi"
"Bine."
Tacere.
Elenul: "Am treaba."
Rada: "Bine."
Elenul: "Vorbim."
Rada: "Ihi"
Conversatia telefonica ia sfarsit, in timp ce Rada e ferm convinsa ca Elenul in sfarsit a inteles neajunsurile unei conversatii monosilabice si sarace in sentimente, asa ca ii lasa ceva timp sa asimileze informatia si il resuna.
Rada: "Buna, iubire."
Elenul:"Mda."
Rada: "Ce faci, puiutz?"
Elenul: "P-aici."
Rada: "Esti suparat?"
Elenul: "Nu, dar am mult de munca si te sun eu mai tarziu, da?"
Rada (schimbare de ton): "Dintr-o data ai mult de munca?"
Elenul (iritat): "Chiar am de munca... Te sun eu in cinci minute. Te pup. Pa!"
Inchide...
Si Rada citind despre Elena a inteles ca Elenul depunea tot atata efort muncind cat a depus si Radu sa gaseasca calul Elenei...
joi, 12 februarie 2009
"IMNUL NATIONAL"
" ROMANUL E NASCUT DESTEPT..."
Niciodata nu m-a enervat tara asta atat de tare ca in ultimile doua zile. N-am crezut vreodata ca dupa 30 de ani mai poate sa ma mai surprinda ceva, dar se pare ca ploaia ma surprinde intotdeauna. Atunci creierele romanilor intra la apa, ca altfel ei sunt nascuti tare destepti.
"IN TARA ASTA SUNT 100 DE OAMENI SI 99 ISI CITESC EMAILUL. UNUL MUNCESTE, ALA ESTI TU."
Acesta este crezul universal. Este strofa doi. De fapt fiecare dintre noi crede cu taria chestia asta, uitand (sau poate ca n-au stiut vreodata - or fi generatia scutirilor false sau a lenei perpetuee) - deci uitand ca teoria multimilor ne arata ca in acest caz fiecare dintre noi ne intersectam cu multimea celuilalt. Nu, de fapt noi suntem tare destepti ca sa reiau ideea de la strofa unu si stim tot felul de lucruri, dar mai ales stim ce-ar trebui sa faca vecinul si nu face.
"CAND ESTI LA ROMA, POARTA-TE CA ROMANII."
Strofa trei ne spune in stilul neaos romanesc ca, "capul ce se pleaca sabia nu-l taie", dar si parafrazez 'cu nesimtire el se tot indoaie'. Cand esti la Roma te porti ca romanii, cand esti in State ca americanii. In Romania insa se poarta copiismul. Nu suntem capabili sa decidem care este stilul nostru, trebuie neaparat sa jinduim la ce au altii, ca vorba aia la noi in gradina iarba a fost verde pentru turci, pentru rusi, pentru austrieci, unguri... dar exista si mai verde... ne lasam manipulati de tehnologia americana care ne arata ca daca ei n-au iarba verde o coloreaza pe computer. Si pe urma vin si importa de la noi iarba eco... dar noi inca mai jindium la stralucitoarea iarba colorata...
Niciodata nu m-a enervat tara asta atat de tare ca in ultimile doua zile. N-am crezut vreodata ca dupa 30 de ani mai poate sa ma mai surprinda ceva, dar se pare ca ploaia ma surprinde intotdeauna. Atunci creierele romanilor intra la apa, ca altfel ei sunt nascuti tare destepti.
"IN TARA ASTA SUNT 100 DE OAMENI SI 99 ISI CITESC EMAILUL. UNUL MUNCESTE, ALA ESTI TU."
Acesta este crezul universal. Este strofa doi. De fapt fiecare dintre noi crede cu taria chestia asta, uitand (sau poate ca n-au stiut vreodata - or fi generatia scutirilor false sau a lenei perpetuee) - deci uitand ca teoria multimilor ne arata ca in acest caz fiecare dintre noi ne intersectam cu multimea celuilalt. Nu, de fapt noi suntem tare destepti ca sa reiau ideea de la strofa unu si stim tot felul de lucruri, dar mai ales stim ce-ar trebui sa faca vecinul si nu face.
"CAND ESTI LA ROMA, POARTA-TE CA ROMANII."
Strofa trei ne spune in stilul neaos romanesc ca, "capul ce se pleaca sabia nu-l taie", dar si parafrazez 'cu nesimtire el se tot indoaie'. Cand esti la Roma te porti ca romanii, cand esti in State ca americanii. In Romania insa se poarta copiismul. Nu suntem capabili sa decidem care este stilul nostru, trebuie neaparat sa jinduim la ce au altii, ca vorba aia la noi in gradina iarba a fost verde pentru turci, pentru rusi, pentru austrieci, unguri... dar exista si mai verde... ne lasam manipulati de tehnologia americana care ne arata ca daca ei n-au iarba verde o coloreaza pe computer. Si pe urma vin si importa de la noi iarba eco... dar noi inca mai jindium la stralucitoarea iarba colorata...
luni, 9 februarie 2009
Egoism sau instinct de conservare?
Pe masura ce inaintez in viata mi se pare ca ma apropii tot mai mult de un final si ca acest final nu este cel pe care-l doresc, ca nu vine la momentul potrivit si ma simt privata de acea rasplata a celor care n-au facut nimic rau. Imi aduc aminte de vremuri demult trecut cand a face nimic rau nu insemna pur si simplu a nu face nimic, ci a face ceva, cat de putin, dar bun. Erau vremuri cand exista acel impuls de a face bine, cand ma motiva dorinta de a vedea oameni fericiti, vremuri cand credeam cu naivitate ca actiunea se egaleaza cu reactiunea. Cei mai in varsta obisnuiesc sa-mi spuna ca am ajuns prea devreme la aceasta oboseala matura, insa stau si ma gandesc ca toti am ajuns prea devreme aici, ca am avansat tehnologic dincolo de limita imposibilului si tocmai imposibilul este cel care ne pune la incercare. Daca ar fi sa-mi aduc aminte ultima data cand am facut o fapta buna, cand ne-am intalnit prietenii mei si cu mine pentru o cauza nobila, nu-mi vine in minte decat: acum multi ani. Timpul are din nefericire acea dimensiune atemporala a frustrarii in care ne trezim cu totii prinsi. E ca si cum pana acum cineva ne-ar fi amagit cu cele mai frumoase iluzii intr-o padure sublima si ne-a lasat acolo flamanzi si goi. Simt asta in fiecare din cei din generatia mea, independent de criza financiara, foamea mondiala sau razboiul din Irak. Suntem niste oameni pierduti, fara vise si fara sentimente. Ne dorim cele mai noi minuni ale tehnicii, cele mai scumpe automobile, electrocasnice, telefonae, computere... nu mai avem nimic din visele si inocenta tineretii inainte sa implinim varsta majoratului. Traim intr-o lume care invata copiii de clasa intai valoarea banului. A fost de curand in a nu stiu cata reluare filmul "Ziua Independentei" cu Alan Alda. Filmul nu are nici o legatura cu SF-ul cu Will Smith. Este un film in stilul lui Alda, un pamflet la adresa societatii contemporane. Ideea care se repeta pe toata durata filmului este: "ce vor tinerii?". Raspunsul este chiar in finalul filmului: "sex, distrugere si violenta". Pentru asta vin ei la cinematograf, asta e singurul lucru pe care vor sa-l vada. Intotdeauna cand am vazut acest film, m-am autoexclus din aceasta categorie, mai ales ca am vazut filmul prima data dupa ce implinisem 20 de ani. Astazi insa m-am surprins fugind de comediile romantice cu sfarsit siropos si ireal, acel sfarsit de "au trait fericiti pana la adanci batraneti", si refugiindu-ma in "Minti criminale", pe AXN, la un episod care mustea de sex, distrugere si violenta. Inainte fugeam tocmai de aceste mizerii ale vietii, astazi le caut. Si mai ales cu cata detasare urmaresc acaesat actiune sinistra si cu cata ipocrizie ma uit tocmai la acest serial, eu care desi sufar cand vad oamenii cersind pe strada rupti de frig si foame, fug de ei de teama c-ar putea sa ma prade. Cine sunt eu, cine sunt ei? Cum ar trebui sa se numeasca acest sentiment: egoism sau autoconservare?...
duminică, 8 februarie 2009
... si totusi se invarte...
In mod ciudat am descoperit zilele acestea ca lumea chiar se invarte... si ca se invarte intr-un singur sens, un sens care pentru mine este nefiresc. Ma uit in jurul meu si nu vad decat dorinta de libertate, o dorinta nefireasca si in completa neconcordanta cu ceea ce facem. Dintr-o data actiunile multora din cei din jurul meu mi se pare nefiresti, dar ce ma uimeste cel mai tare este cu cata naturalete ma potrivesc si eu in acest tipar. Imi aduc aminte cu cata sete am ravnit la libertatea de a pleca de acasa, de a nu mai depinde de parinti, cat de mult m-am bucurat de ea... si cat de inselatoare a fost. M-am trezit in cercul vicios al nostru, cei de toate zilele, care ne sacrificam in fiecare zi ca intr-o zi sa... Sa ce?, ma intreb... Eu deja nu mai stiu, sunt mult prea departe de ceea ce vreau sa fiu si ma indepartez tot mai mult fiind convinsa ca intr-o zi voi reusi sa ma intorc... Uit mereu ca totusi lumea se invarte si ca intr-o spirala infinita si eu cu ea...
marți, 3 februarie 2009
Femeia ideala
Cum in ultima vreme am inceput sa am nostalgii de batranete scot de prin caiete vechi tot felul de "chestii" de care uitasem... Unele din scheletele mele din dulapuri au chiar un iz actual... pentru ca eu raman aceeasi romantica incurabila care se afla in fiecare femeie si pe care uneori societatea emancipata uita s-o mai trateze ca pe o fiinta fragila si delicata, purtatoare de frumos.
FEMEIA IDEALA
Ma transformasem in femeia ideala
Asa deodata mai pe seara -
Mi s-a parut a fi ideea buna
Sa-ncerc ca terapie o saptamana
Sa fiu draguta, calda, iubitoare
Si uneori sa fiu mai rabdatoare,
Sa-ncerc sa mai gatesc din cand in cand,
Sa fiu cu-al meu iubit un gand la gand;
Si sa-i ghicesc dorintele secrete
Fara a fi totusi desuete...
Sa nu fiu nici urata, neingrijita,
Dar totusi nici prea mult intinerita
Si sa nu fiu nici prea spirituala
Dar nici prea plana sau banala,
Prin casa tot mereu sa fac curat,
La dansul ma gandesc cum sa-l imbrac
In asa fel incat s-arate bine
Chiar daca nu o face pentru mine,
Caci eu pot sa-l privesc si-ntr-un tricou
Cu fata lui de frumos bibelou -
Si sa nu uit ca la serviciu sa ma duc
Si cand ma-ntorc sa ma ocup de prunc;
Si daca tot avem acelasi nume
Sa-ncerc sa-l reprezint in lume -
Si sa platesc cu banii ce mi-i lasa
Ce mai apare de platit prin casa -
Sa-ncerc sa imi ajunga toti o luna
Si daca nu sa fiu o fata buna
Ca am si eu salar’ ce dumnezeu
Mai pot sa mai pun si de la mine un leu.
Si sa n-avem discutii inutile
El cu baietii are niste zile
Cand se tot intalnesc la o bauta
Mi-a spus de ele asa ca sa fiu muta -
Ca nici nu m-a mintit sau amagit
A fost pe cat se poate de cinstit
Si nu ca altii ce nevasta-si mint
Pe mine el ma tine doar pe-alint -
Si dac-a mai uitat din cand in cand
In prag sa-l vad c-o floare aparand
Sa nu i-o reprosez si sa-l stresez
Mai bine ar fi ca sa-l consiliez
Si chiar de dimineata eu sa-i amintesc
Ca e o ocazie si-astept o floare sa primesc...
Si pan’ la urma ce-mi tot trebui flori
Ajunge cate-un vin de sarbatori
Pe care sa-l bem noi doi impreuna
Alaturi de o masa buna
Pe care s-o pregatesc
Asa cum numai eu stiu sa gatesc
La ce sa mai iesim sa cheltuim
Mai bine stam si ne cocolosim...
Si seara cand ajung intr-un final
Sa ma strecor in patul conjugal
Trebuie sa arat inca frumoasa –
Pasionala, sexy si spumoasa,
Dar totusi nu prea initiata -
Nu tine faza: Zoe, fii barbata!
E bine inocenta sa se simta -
Barbatului ii place sa se minta...
Trebuie sa fiu s-amanta ideala
Fara sa fi facut asta la scoala –
Sa nu ma simt vreodata obosita
De alte lucruri pot fi banuita –
Dar daca el cumva e obosit
Sa-l las sa-si faca somnul linistit,
Sa-l invelesc atent ca pe-un copil,
Sa fiu un inger pazitor docil...
Si dupa cum se vede asa, cu greu,
La un IQ miniscul cum e-al meu
Am reusit sa ma descurc o saptamana
Sa fiu macar asa un pic mai buna
N-am fost eu chiar femeia ideala
Dar cine-ar fi cu-o poezie asa nasoala?
Ploiesti 30.12.2007
FEMEIA IDEALA
Ma transformasem in femeia ideala
Asa deodata mai pe seara -
Mi s-a parut a fi ideea buna
Sa-ncerc ca terapie o saptamana
Sa fiu draguta, calda, iubitoare
Si uneori sa fiu mai rabdatoare,
Sa-ncerc sa mai gatesc din cand in cand,
Sa fiu cu-al meu iubit un gand la gand;
Si sa-i ghicesc dorintele secrete
Fara a fi totusi desuete...
Sa nu fiu nici urata, neingrijita,
Dar totusi nici prea mult intinerita
Si sa nu fiu nici prea spirituala
Dar nici prea plana sau banala,
Prin casa tot mereu sa fac curat,
La dansul ma gandesc cum sa-l imbrac
In asa fel incat s-arate bine
Chiar daca nu o face pentru mine,
Caci eu pot sa-l privesc si-ntr-un tricou
Cu fata lui de frumos bibelou -
Si sa nu uit ca la serviciu sa ma duc
Si cand ma-ntorc sa ma ocup de prunc;
Si daca tot avem acelasi nume
Sa-ncerc sa-l reprezint in lume -
Si sa platesc cu banii ce mi-i lasa
Ce mai apare de platit prin casa -
Sa-ncerc sa imi ajunga toti o luna
Si daca nu sa fiu o fata buna
Ca am si eu salar’ ce dumnezeu
Mai pot sa mai pun si de la mine un leu.
Si sa n-avem discutii inutile
El cu baietii are niste zile
Cand se tot intalnesc la o bauta
Mi-a spus de ele asa ca sa fiu muta -
Ca nici nu m-a mintit sau amagit
A fost pe cat se poate de cinstit
Si nu ca altii ce nevasta-si mint
Pe mine el ma tine doar pe-alint -
Si dac-a mai uitat din cand in cand
In prag sa-l vad c-o floare aparand
Sa nu i-o reprosez si sa-l stresez
Mai bine ar fi ca sa-l consiliez
Si chiar de dimineata eu sa-i amintesc
Ca e o ocazie si-astept o floare sa primesc...
Si pan’ la urma ce-mi tot trebui flori
Ajunge cate-un vin de sarbatori
Pe care sa-l bem noi doi impreuna
Alaturi de o masa buna
Pe care s-o pregatesc
Asa cum numai eu stiu sa gatesc
La ce sa mai iesim sa cheltuim
Mai bine stam si ne cocolosim...
Si seara cand ajung intr-un final
Sa ma strecor in patul conjugal
Trebuie sa arat inca frumoasa –
Pasionala, sexy si spumoasa,
Dar totusi nu prea initiata -
Nu tine faza: Zoe, fii barbata!
E bine inocenta sa se simta -
Barbatului ii place sa se minta...
Trebuie sa fiu s-amanta ideala
Fara sa fi facut asta la scoala –
Sa nu ma simt vreodata obosita
De alte lucruri pot fi banuita –
Dar daca el cumva e obosit
Sa-l las sa-si faca somnul linistit,
Sa-l invelesc atent ca pe-un copil,
Sa fiu un inger pazitor docil...
Si dupa cum se vede asa, cu greu,
La un IQ miniscul cum e-al meu
Am reusit sa ma descurc o saptamana
Sa fiu macar asa un pic mai buna
N-am fost eu chiar femeia ideala
Dar cine-ar fi cu-o poezie asa nasoala?
Ploiesti 30.12.2007
duminică, 1 februarie 2009
ma intorc la prima mea dragoste...
M-am trezit in mijlocul crizei financiare dintr-o data ca si cum as fi fost mereu in criza... frustrata de neimpliniri... si m-am intors la prima mea dragoste... la "bibeloul de portelan" al lui Minulescu... si desi poate s-a mai ciobit si mai prafuit sper sa mai fi ramas acolo ceva din lumea acea fantastica a armoniei silabelor...
ODA NETERMINATA
Am intors cuvintele pagina cu pagina
in povestea pe care o stiam
nu puteam lasa s-ajunga-n paragina
lumea pe care-o cladeam...
Nu stiam ce-nseamna sa mori
Imi era straina durerea
Invatam ca oricand poti sa zbori
Daca asta iti era vrerea...
Nu stiam precum un copil
Ce s-ascunde adanc intre randuri
Strabateam cu pasul agil
Lumi-ntregi far-a sta chiar pe ganduri...
Nu stiam ca-mi vei spune sa plec
Pentru ca nu-ti pot aduce alinarea
Iar acum durerea mi-o-nnec
In tumultul ce zbuciuma marea...
Nu stiam ca voi fi vreodata
O silaba din ce e tacerea
Fericirea ca dar iti e data
Doar sa-nveti ce este durerea...
Am intors acum din drum iubirea
e tarziu, s-amurgul a trecut
am vazut in ochi nefericirea
simt cum totul imi este pierdut...
Ploiesti, 25 ianuarie 2009
I miss...
I miss diving with you in the indiference
When the world and our faith was a non-sense
I miss living a life in such a happiness
Like two eternal books with a single preface...
I miss waiting you in so much agony
When the darkest night comes from a clear day
The warmth of your tone and your smile to me
The longest time waiting the moment you will stay...
But I can't miss that much, though it was too brief -
We tried the world to conquer too young and too naive
And if today is only the sorrow and the grief
It is because from ours only I didn't leave.
And in the solitude growing within my sight
In deepest night of torment as a tumultuous sea
I dream that you sometimes are calling from the height
And try to stay attentive to hear you calling me.
Ploiesti, 03.02.2008 tradus 25.01.2009
ODA NETERMINATA
Am intors cuvintele pagina cu pagina
in povestea pe care o stiam
nu puteam lasa s-ajunga-n paragina
lumea pe care-o cladeam...
Nu stiam ce-nseamna sa mori
Imi era straina durerea
Invatam ca oricand poti sa zbori
Daca asta iti era vrerea...
Nu stiam precum un copil
Ce s-ascunde adanc intre randuri
Strabateam cu pasul agil
Lumi-ntregi far-a sta chiar pe ganduri...
Nu stiam ca-mi vei spune sa plec
Pentru ca nu-ti pot aduce alinarea
Iar acum durerea mi-o-nnec
In tumultul ce zbuciuma marea...
Nu stiam ca voi fi vreodata
O silaba din ce e tacerea
Fericirea ca dar iti e data
Doar sa-nveti ce este durerea...
Am intors acum din drum iubirea
e tarziu, s-amurgul a trecut
am vazut in ochi nefericirea
simt cum totul imi este pierdut...
Ploiesti, 25 ianuarie 2009
I miss...
I miss diving with you in the indiference
When the world and our faith was a non-sense
I miss living a life in such a happiness
Like two eternal books with a single preface...
I miss waiting you in so much agony
When the darkest night comes from a clear day
The warmth of your tone and your smile to me
The longest time waiting the moment you will stay...
But I can't miss that much, though it was too brief -
We tried the world to conquer too young and too naive
And if today is only the sorrow and the grief
It is because from ours only I didn't leave.
And in the solitude growing within my sight
In deepest night of torment as a tumultuous sea
I dream that you sometimes are calling from the height
And try to stay attentive to hear you calling me.
Ploiesti, 03.02.2008 tradus 25.01.2009
ce traieste si ce moare...
A plouat mult zilele astea... un fel de renastere... imi vin in minte Sodoma si Gomora... nu mai avem nimic... suntem o lume supertehnologizata sufocata de o criza mai mult sau mai putin reala. Ma uit la cei din jurul meu si nu stiu ce e criza. Fiecare o priveste in felul lui si totusi pana la urma totul se rezuma la bani. Am primit zilele trecute un email de la cineva cu spirala infernala...
Este vorba o carte scrisa in 1880 (sec. XIX, da, nu e o greseala !) si e mai actuala ca oricand. caci vorbeste pana si despre criza la care am ajuns azi...
Etapele SPIRALEI INFERNALE sunt pe scurt urmatoarele:
Etapele SPIRALEI INFERNALE sunt pe scurt urmatoarele:
1.Muncim tot mai multe ore si producem tot mai mult ca sa castigam tot mai mult – asa ni se cere « ideologic » de catre societatea capitalista – ca doar marii industriasi/ patroni au nevoie de oameni « motivati » care sa le produca mai mult, sa se imbogateasca ei mai mult ; lenea nu e buna, din punctul lor de vedere caci nu muncim pentru ei si nu ne inregimentam sa le fie lor bine....
2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vand, caci sunt prea multe, piata e saturata, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriasi/ patroni nu sunt suficiente pentru a face fata tentatiei generate de produse ; intervine publicitatea care ne convinge sa cumparam
3. Suntem tentati de publicitate, vrem sa cumparam. muncim mai mult, sa castigam mai mult, sa ne permitem. Multi ne lasam tentati si facem si credite.
4. La un moment dat sunt atat de multe produse pe piata ca nu mai are cine le cumpare – dar spirala infernala continua : ca doar continuam sa muncim mai mult, ca sa ne platim creditele, si...sa consumam mai mult
5. Daca tot sunt dispusi din ce in ce mai multi oameni sa munceasca tot mai mult, de ce sa angajeze patronii 10 oameni in loc de 7, sau chiar 5, ca doar vor munci suficient cei 5 deja angajati, daca sunt bine prinsi in credite si dorinte de consum. Asa apare somajul ! Astfel, tot mai putini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu conteaza pentru patron caci banii vin si asa. In ceea ce priveste somerii – este treaba lor !
6. Creditele sunt din ce in ce mai numeroase si mai mari caci cine intra in cercul lor iese greu
7. La un moment dat piata crapa: locuri de munca, credite, imobiliarul, totul pica.
Ei, noi ne aflam acum in acest al 7-lea moment.
E incredibil, dar acelasi autor ne explica faptul ca daca am munci mai putin fiecare dintre noi, am putea trai toti mai bine, somajul ar scadea - iar nivelul de viata al populatiei s-ar imbunatati. Dar nu ar mai castiga atat de mult patronii.
Parca nu e absurd ce spune omul asta. Si o spunea acum 123 de ani !!!!!!!!!!!! !!!!!!!!
Uitandu-ma la viata de acum, cu totul pe graba, cu mereu prea mult de facut si prea putin timp... parca, parca, as pleca si eu sa mai las si pe altul sa castige... dar ma uit la mastodontul din fata blocului pe care il numesc cu duiosie masinuta mea, desi in fapt e a bancii, si in loc sa-mi doresc ca orice om normal un copil dupa care sa fiu moarta, trec prin foc si sabie pentru mormanul ala de fiare care ma plimba de acasa la servici si de la servici acasa... Asta e din nefericire unul din lucrurile pe care le-am obtinut la 22 decembrie 1989...
Si parca dintr-o data ma intreb ce traieste si ce moare... Ce a ramas din cea care scria acum 10 ani:
Dorinta
Spune-mi ca simti dorinta
ca pe un cuvant
care nerostit te imbraca
ca pe o nota cu o octava mai jos
decat linistea din tine
ca pe vocea ta cand nu sopteste nimic...
Cu trecerea anilor in fiecare dintre noi se naste un monstru...
Uitandu-ma la viata de acum, cu totul pe graba, cu mereu prea mult de facut si prea putin timp... parca, parca, as pleca si eu sa mai las si pe altul sa castige... dar ma uit la mastodontul din fata blocului pe care il numesc cu duiosie masinuta mea, desi in fapt e a bancii, si in loc sa-mi doresc ca orice om normal un copil dupa care sa fiu moarta, trec prin foc si sabie pentru mormanul ala de fiare care ma plimba de acasa la servici si de la servici acasa... Asta e din nefericire unul din lucrurile pe care le-am obtinut la 22 decembrie 1989...
Si parca dintr-o data ma intreb ce traieste si ce moare... Ce a ramas din cea care scria acum 10 ani:
Dorinta
Spune-mi ca simti dorinta
ca pe un cuvant
care nerostit te imbraca
ca pe o nota cu o octava mai jos
decat linistea din tine
ca pe vocea ta cand nu sopteste nimic...
Cu trecerea anilor in fiecare dintre noi se naste un monstru...
marți, 20 ianuarie 2009
toti suntem putini luati...
... sa-mi explice si mie cineva... ca nu mai inteleg nimic... singurul lucru care-mi vine-mi minte e o melodie de la Pasarea Colibri: "hai sa ne avem ca frati/ toti suntem putini luati"...
11 martie 2009 http://teatru.weblog.ro/
Am descoperit ca e de faptul e spectacol de la Teatrul Foarte Mic... se pare ca lucrurile nu sunt totusi ce pareau a fi... desi arata ciudat... curiozitatea ma face sa vreau sa vad la ce se refera acest spectacol: la trecut, prezent sau viitor?... o sa va spun cand voi sti...
joi, 8 ianuarie 2009
am inceput tot mai des sa gandesc...
In ultima vreme gandesc... Simt deja zambetele ironice strapungandu-ma in ceafa: "Nu, zau?". Dintr-un motiv sau altul pare ca ceea ce se intampla in lume nu ma mai atinge. Intr-un fel e trist pentru ca nu pot trai singura in cubul meu de cristal. Pe de alta parte simt ca ar trebui sa am dintr-o data acel plus imens de energie care sa ma propulseze spre cele mai marete si inimaginabile idealuri. Dar in realitate nu ma gandesc decat la scopuri marunte: la fericirea mea, la rasarit, la locuri exotice de vacanta, la ambitii marunte... Sunt la fel ca toata lumea, vreau mereu sa visez si am mereu senzatia ca eu nu sunt decat o veriga din lantul care va genera acel unic, minunat si genial urmas, care ar trebui sa ne faca pe toti stramosii lui mandrii de rezultatele cumulate ale muncii noastre... SImt mereu plafonarea ca pe un sentiment apasator si in cazul meu inutil. Ma gandesc la atatia parinti care au facut la fel si au imbatranit cu frustrarea ca se vor implini prin copilul lor, parinti care si-au dirijat copilul spre implinirea vietii si care l-au condamnat sa traiasca - poate - in aceeasi cochilie de speranta frustrata a lui "copilul meu va fi altfel"... Se spune ca generozitatea incepe acasa... si frustrarea tot acolo se termina. Unde incepe generozitatea ia sfarsit frustrarea. Nimic din ceea ce realizam pe acest pamant in materie de bunuri materiale nu ne va aduce bucurie cum ne poate aduce implinirea viselor. Daca Anghel Saligny ar fi trait azi probabil ca ar fi fost tare nefericit ca podul peste Dunare nu mai exista... sau poate ar fi fost fericit, cine stie?...
Asa ca, in ultima vreme ma gandesc... ma gandesc ca dincolo de clisee si zicale singura adevarata e clipa prezenta... Trecutul il stii si nu-l mai poti modifica, viitorul e incert. Daca viitorul meu ar depinde numai de mine as fi oriunde in alta parte decat in acest punct unde ma aflu acum... Din nefericire viitorul este o ecuatie complexa intre multe, mult prea multe vieti, cu infinite ramificatii... Totusi un pas inainte este sa ai un pic din curajul leului (si nu moneda) si din mintea sperietorii, ca sa iti urmezi visele cat mai aproape lasand pe genialul urmas sa-si construiasca nestingherit destinul. Si poate atunci oamenii eliberati de unele constrangeri vor putea sa construiasca intr-adevar viitorul...
Asa ca, in ultima vreme ma gandesc... ma gandesc ca dincolo de clisee si zicale singura adevarata e clipa prezenta... Trecutul il stii si nu-l mai poti modifica, viitorul e incert. Daca viitorul meu ar depinde numai de mine as fi oriunde in alta parte decat in acest punct unde ma aflu acum... Din nefericire viitorul este o ecuatie complexa intre multe, mult prea multe vieti, cu infinite ramificatii... Totusi un pas inainte este sa ai un pic din curajul leului (si nu moneda) si din mintea sperietorii, ca sa iti urmezi visele cat mai aproape lasand pe genialul urmas sa-si construiasca nestingherit destinul. Si poate atunci oamenii eliberati de unele constrangeri vor putea sa construiasca intr-adevar viitorul...
una calda... una rece
***
Hei, eu vreau ca sa te strig-
Nu te-aud ca-mi este frig...
Ia o suta de Cinzeaca-
Luat deja ca sa ma dreaga-
Ia si una de coniac...
As lua ca imi este drag
Insa il pazeste-un drac
Si nu pot sa ma apropii
Ca imi cere ganduri proprii-
Da-i acolo un gand sau doua-
Nu pot, c-or sa faca oua...
Gandurile-mi sunt gestante
In curand vor naste toate,
Si eu sunt din neam divin
Ma hranesc numai cu vin-
Eu as vrea sa-ti spun o vorba-
Ce pacat ca nu e vodka-
Are gust de whiskey vechi-
Susura bine-n urechi...
Hei, imi masori si paharul?
De ce vorbesc cu avarul?
Stai, eu strig in urma lui,
dar s-a dus al dracului...
Jocul de-a viata
(16.07.2008)
Imi calc pe urme...
O suta de pasi in pantofii alteia...
prin aceleasi noroaie adanci si intunecate
aceleasi mocirle de suferinta si tacere...
Ma opresc la pasul nouazeci si nou
cu sentimentul inefabil ca nu exista sfarsit...
nu simt decat teama ca nu e ultimul pas...
ma sperie necunoscutul cu fantomele lui...
ma sperie orice nu pot controla sau decide...
undeva in spatele meu dumnezeu ma irnoizeaza
manipuleaza din umbra fiecare situatie
sunt prima papusa cu personalitate...
prima papusa aroganta cu personalitate,
imi explica amuzata divinitatea...
duminică, 4 ianuarie 2009
egocentrism...
fara comentarii
PUNCT DE SPRIJIN
Ma ghemuiesc in tacerea primului sunet
chiar langa ultimul zambet orb
pe care l-am primit drept caritate
de la unul din cei care aveau deja prea multe...
Ii compatimesc pe cei in nevoie
egoista in bunastarea mea de lacrimi
varsate sub un acoperis cu patru pereti
unde nu prea intra soarele...
Sunt una din acele snoabe intelectuale
care-si analizeaza prea mult gandurile
ca sa le mai poata transforma in emotii
si au inima si suflet doar ca organe...
Uneori transced catre o forma superioara de viata
si ma eterizez ca primul lucru care-mi trece prin minte
si tot mai des in ultima vreme aud tacerea
ca pe adevarul absolut, irefutabil si monumental...
Nu ma mai raportez la lume
ci raportez lumea la mine
ca fiind unica certitudine
din aerul ce ma inconjoara...
4 ianuarie 2009
PUNCT DE SPRIJIN
Ma ghemuiesc in tacerea primului sunet
chiar langa ultimul zambet orb
pe care l-am primit drept caritate
de la unul din cei care aveau deja prea multe...
Ii compatimesc pe cei in nevoie
egoista in bunastarea mea de lacrimi
varsate sub un acoperis cu patru pereti
unde nu prea intra soarele...
Sunt una din acele snoabe intelectuale
care-si analizeaza prea mult gandurile
ca sa le mai poata transforma in emotii
si au inima si suflet doar ca organe...
Uneori transced catre o forma superioara de viata
si ma eterizez ca primul lucru care-mi trece prin minte
si tot mai des in ultima vreme aud tacerea
ca pe adevarul absolut, irefutabil si monumental...
Nu ma mai raportez la lume
ci raportez lumea la mine
ca fiind unica certitudine
din aerul ce ma inconjoara...
4 ianuarie 2009
sâmbătă, 3 ianuarie 2009
cliseul societatii de consum...
sunt produsul propriei mele fantezii... si aici nu e nimic neadevarat... toti suntem... in mai mare sau mai mica masura.. probabil ca va intrebati daca sunteti si voi produsul fanteziei mele? probabil ca da, va voi raspunde dupa atata culturalizare cu filme americane supertehnologizate si superpsihologizate... dar daca as lasa la o parte tot ce am vazut si am auzit in ultimii 20 de ani, atunci ma tem ca nici eu, nici voi, nu suntem produsi de nici o fantezie, fie ea rea sau buna... suntem in cea mai mare parte efectele secundare ale societatii de consum... alt cliseu pe care il auzim tot timpul. ce naiba e societatea de consum? noi suntem societatea de consum. minunat, tocmai am ajuns la concluzia ca am evoluat catre canibalism. pentru mine nu e mare problema: oricum incerc sa ma abtin sa mai mananc carne de ceva timp ca sa-mi mentin silueta. dar in locul vostru m-as feri daca as avea numele morcov, rosie sau castravete. acum, daca stau sa ma gandesc bine ultima data cand am verificat numele meu era roxana, care in persana inseamna zori de zi. cu alte cuvinte societatea asta de consum se hraneste cu aer de la mine. dar pana la urma cat aer sa dau si eu? asta deja e exploatare: eu mereu aer proaspat si in schimb ma aleg cu tot felul de nume de flori, de pietre si zeitati mitologice grecesti. iar daca vreau legume trebuie sa ma duc tot la piata. cred ca e timpul sa mai schimbam un pic forma de guvernamant, zic eu... sa lasam de-o parte canibalismul si iobagia la biroul firmei, sa ne emancipam si sa mai vedem si dincolo de lanturi... ca doar n-om trai o vesnicie...
ganduri despre trecut
Uneori scot cadavrele din dulap (eu nu ma incurc cu schelete, nu am rabdare pana la acea faza de productie?! :D). Chiar daca mi-am pierdut din verva mea obisnuita sper ca ma veti lua si asa romantica, nostalgica. Dar stati linistiti: incep luni munca... imi revine muza... haosul cotidian...
Bocet de Craciun
Pierduti la poarta sufletului
ingerii se intorc timizi in Rai
unde asteapta cuminti
primele raze de soare care-mi incalzesc
pleoapele inghetate de roua
si topesc de pe gene bruma...
Prima zbatere de lumina
aduce un suspin de fericire
ca si cum as fi uitat cum e sa fii vie
sa respiri aer si nu pulbere de stele
sa te ude ploaia
si sa te inconjoare mirosul florilor...
Ma trezesc intr-o lume straina
in care nu exista fericire
si nu se daruiesc decat cuvinte
potrivite prea mult in causul sufletului
ca sa mai incalzeasca inimi...
Este prea mult de la ultimul Craciun
la care am daruit ceva
sec de atata tacere
sufletul isi taraste agonia pe scarile lumii
coborand in tacere spre Iad...
25 decembrie 2008
Pagina de jurnal
Rup din mine bucati ca sa-ti dau tie
sa te indestulezi cu carne de om
sa-i simti gustul de sare topindu-se in gura
si sa nu poti uita vreodata ca eu traiesc
ca m-a-nghitit rechinul din tine
bucata cu bucata, inima intai,
ca si cum ar fi fost primul si cel mai gustos
dintre organele ce zaceau in cavitate.
Si mi-a marturisit cu gura plina de satisfactie
c-ar fi-nceput cu sufletul de l-ar fi putut gasi
daca nu i-as fi schimbat in fiecare zi locul
in alt borcan cu azot lichid, ca sa inghete,
sa prinda si el acolo un pic de nemurire,
macar el, daca eu nu pot.
Si-n plus nu-i placea creierul meu
ca nu era rotund ca o nuca de cocos
ci mai degraba ridat ca un mar putred-
si nici macar nu eram atat de batrana
cat pentru a fi gaunoasa si cenusie pe dinauntru-
Ba chiar aratam apetisanta pe dinafara,
mi-a spus el dupa ce si-a lins degetele cu multumire
si-a platit un bacsis gras chelnerului
ca l-a servit cu un castronel de apa de maini
cum nu se face in alte locuri mai sordide
unde sa frangi inimi e un delict
si nu te poti spala pe maini atat de usor.
13 martie 1999
Regret
Imi arunc sentimentele
ca pe niste poveri inutile
ca pe aerul care m-apasa
Sunt de gheata si piatra
inutila metafora a vreunui ucenic
al carui zbor celebru
s-a oprit din nou prea devreme
nu sufar decat batjocura
si regretul a ceea ce-ar fi putut fi
Imi caut in amintire imaginea formei perfecte
prima alunecare molcoma a curbei
ovalul senin al fetei
colturile lungi ale ochilor
muschiul lung barbatesc al piciorului
indoitura palmei pe san
fiorul... fiorul tacut al primului sarut...
Se sparge in cioburi imaginea perfecta
nu mai am sentimente de care sa fug
si ucenicul meu a lasat inutile adaosuri
pe statuia din a carei marmura imperfecta
nu va putea sa rasara vreodata
luciul de alabastru al zeitelor antice...
23 februarie 2002
Mi-e dor...
Mi-e dor de nepasarea in care ne-adanceam
Indiferenti la lume dar si la soarta noastra-
Mi-e dor de fericirea cu care ne traiam
Din doua carti eterne o singura prefata...
Mi-e dor de agonia in care asteptam
Sa vina noaptea-adanca dintr-un senin de zi,
De vocea ta cea calda, de zambetu-ti pe fata,
De lungile minute cand te stiam ca vii...
Si nu mi-e dor de multe caci tot a fost prea scurt-
Ne-am aruncat in lume prea tineri si prea goi-
Si daca simt regretul de-a nu fi fost mai mult
Este pentru ca astazi doar eu mai sunt din noi.
Si in singuratatea care-mi creste sub pleoape,
In noaptea tot mai neagra ca un adanc de mare,
Visez ca tu ma cauti si ma chemi cateodata,
Si stau mereu atenta s-aud a ta chemare.
03 februarie 2008
Bocet de Craciun
Pierduti la poarta sufletului
ingerii se intorc timizi in Rai
unde asteapta cuminti
primele raze de soare care-mi incalzesc
pleoapele inghetate de roua
si topesc de pe gene bruma...
Prima zbatere de lumina
aduce un suspin de fericire
ca si cum as fi uitat cum e sa fii vie
sa respiri aer si nu pulbere de stele
sa te ude ploaia
si sa te inconjoare mirosul florilor...
Ma trezesc intr-o lume straina
in care nu exista fericire
si nu se daruiesc decat cuvinte
potrivite prea mult in causul sufletului
ca sa mai incalzeasca inimi...
Este prea mult de la ultimul Craciun
la care am daruit ceva
sec de atata tacere
sufletul isi taraste agonia pe scarile lumii
coborand in tacere spre Iad...
25 decembrie 2008
Pagina de jurnal
Rup din mine bucati ca sa-ti dau tie
sa te indestulezi cu carne de om
sa-i simti gustul de sare topindu-se in gura
si sa nu poti uita vreodata ca eu traiesc
ca m-a-nghitit rechinul din tine
bucata cu bucata, inima intai,
ca si cum ar fi fost primul si cel mai gustos
dintre organele ce zaceau in cavitate.
Si mi-a marturisit cu gura plina de satisfactie
c-ar fi-nceput cu sufletul de l-ar fi putut gasi
daca nu i-as fi schimbat in fiecare zi locul
in alt borcan cu azot lichid, ca sa inghete,
sa prinda si el acolo un pic de nemurire,
macar el, daca eu nu pot.
Si-n plus nu-i placea creierul meu
ca nu era rotund ca o nuca de cocos
ci mai degraba ridat ca un mar putred-
si nici macar nu eram atat de batrana
cat pentru a fi gaunoasa si cenusie pe dinauntru-
Ba chiar aratam apetisanta pe dinafara,
mi-a spus el dupa ce si-a lins degetele cu multumire
si-a platit un bacsis gras chelnerului
ca l-a servit cu un castronel de apa de maini
cum nu se face in alte locuri mai sordide
unde sa frangi inimi e un delict
si nu te poti spala pe maini atat de usor.
13 martie 1999
Regret
Imi arunc sentimentele
ca pe niste poveri inutile
ca pe aerul care m-apasa
Sunt de gheata si piatra
inutila metafora a vreunui ucenic
al carui zbor celebru
s-a oprit din nou prea devreme
nu sufar decat batjocura
si regretul a ceea ce-ar fi putut fi
Imi caut in amintire imaginea formei perfecte
prima alunecare molcoma a curbei
ovalul senin al fetei
colturile lungi ale ochilor
muschiul lung barbatesc al piciorului
indoitura palmei pe san
fiorul... fiorul tacut al primului sarut...
Se sparge in cioburi imaginea perfecta
nu mai am sentimente de care sa fug
si ucenicul meu a lasat inutile adaosuri
pe statuia din a carei marmura imperfecta
nu va putea sa rasara vreodata
luciul de alabastru al zeitelor antice...
23 februarie 2002
Mi-e dor...
Mi-e dor de nepasarea in care ne-adanceam
Indiferenti la lume dar si la soarta noastra-
Mi-e dor de fericirea cu care ne traiam
Din doua carti eterne o singura prefata...
Mi-e dor de agonia in care asteptam
Sa vina noaptea-adanca dintr-un senin de zi,
De vocea ta cea calda, de zambetu-ti pe fata,
De lungile minute cand te stiam ca vii...
Si nu mi-e dor de multe caci tot a fost prea scurt-
Ne-am aruncat in lume prea tineri si prea goi-
Si daca simt regretul de-a nu fi fost mai mult
Este pentru ca astazi doar eu mai sunt din noi.
Si in singuratatea care-mi creste sub pleoape,
In noaptea tot mai neagra ca un adanc de mare,
Visez ca tu ma cauti si ma chemi cateodata,
Si stau mereu atenta s-aud a ta chemare.
03 februarie 2008
miercuri, 31 decembrie 2008
dorinta pentru Noul An
mi s-a spus odata, demult ca la o piesa de teatru trebuie sa vii cu mintea complet goala, fara impresii sublime si fara prejudecati... ca trebuie sa te astepti la orice si sa poti intelege toata aceasta experienta fara automatismele cotidiene... numai atunci te poti bucura de experienta reala a spectacolului... atunci cand nu-ti doresti nimic, nu compari cu nimic, nu treci totul prin filtrul lui e bine sau e rau... de aceea daca-mi doresc ceva pentru noul an si daca va doresc si voua ceva e sa puteti intra in 2009 ca intr-o sala de teatru si sa puteti fructifica la maxim orice va va astepta...
La Multi Ani tuturor!
La Multi Ani tuturor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)